România, la rândul ei, va trebui să iasă din sfera discursului comod, „lemnos", al discursului de politică externă ambivalent față de Turcia, pe care l-a avut în ultimii 10-15 ani, spunând ceva consistent, clar, inteligibil la nivel european și regional.

Donald Trump încă nu a îmbrăcat haina onorabilă de preşedinte al Statelor Unite (în caz că o va îmbrăca vreodată), dovedindu-se şi inabil politico-diplomatic, şi nepoliticos ca bărbat, şi lipsit de viziune strategică în calitate de lider al primei mari puteri a lumii.

Vă propun să luăm în discuţie un scenariu: Statele Unite îşi înăspresc treptat abordarea în relaţia cu Coreea de Nord şi, cu aproximativ un an înaintea alegerilor prezidenţiale viitoare, Washingtonul decide să pună în aplicare sloganul „Make America Great Again" şi în politica externă, făcând ceea ce nicio administraţie americană de după 1953 nu a făcut: să recurgă la soluţia militară.

Pe termen scurt, vestea bună din Olanda este, desigur, că Geert Wilders şi partidul extremist anti-UE (PVV) nu au câştigat alegerile parlamentare iar guvernul care se va forma pe baza unei coaliţii, compusă din cel puţin patru partide, va rămâne ataşat Uniunii Europene.

Nu știu care va fi componența exactă a nucleului central și a centurii periferice a noii Uniuni Europene, cea care se naște odată cu Brexitul, dar pot să anticipez fără teama de a greși că nucleul va fi format din țări dezvoltate iar periferia din statele mai sărace, aşa cum spune clasica teorie a sistemelor, în formularea sociologului american Immanuel Wallerstein.

Scenariul Europei cu două viteze prinde contur în Europa de Vest, fiind deja o decizie prefigurată de nucleul statelor fondatoare şi de alte ţări dezvoltate ale actualei Uniuni Europene extinse.

Ceea ce se discuta de multă vreme ca posibilitate teoretică, înainte chiar de valul extinderii masive spre Est, adică aşa-zisa alternativă a „Europei cu două viteze", se conturează astăzi tot mai pregnant ca scenariul nr. 1 privind viitorul Uniunii Europene.