De ce se face praf presa din România?

Asistăm neputincioşi la prăbuşirea în cascadă a caselor de presă. Economică. Dar nici credibilitatea nu se află la fel de sus cum era în anii anteriori. Dimpotrivă.

În plus, reprezentanţi ai statului, simţind că presa este la strâmtoare, se reped să o sfâşie. Mă refer nu numai la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ci şi la comunitatea serviciilor secrete, unde această presă care se clătina, fiind aproape muribundă, este taxată drept pericol pentru siguranţa naţională. Ce se întâmplă? România cunoaşte, din această perspectivă, un proces izolat sau pretutindeni în lume jurnalismul, în formă tradiţională, se duce la vale?

Într-adevăr, de circa 15 ani Asociaţia Mondială a Ziarelor semnalează începutul unui declin, care însă se referă strict la presa scrisă. Pe de altă parte, criza mondială a creat şi în industria de presă dificultăţi similare cu cele din restul economiei. Revirimentul, care treptat se manifestă în ţările Uniunii Europene (UE) şi în Statele Unite, asigură şi o relansare a industriei de presă. Nu însă şi în România. Şi din această perspectivă România are un traseu special, unic în felul lui. Să-l analizăm din perspectivă economică, dar şi din perspectiva credibilităţii.

După ştiinţă mea, România este singurul stat care, în ciuda faptului că ani de zile presa a constituit una dintre locomotivele democratizării, consolidării libertăţilor, integrării în NATO şi în UE şi chiar în materie de privatizare, nu a beneficiat din partea niciunui guvern de facilităţile practicate în celelalte state civilizate ale lumii. La început, pentru că organizaţiile de presă s-au sfiit să ceară înlesniri, mai târziu, pentru că, atunci când au cerut, guvernele au tergiversat sau chiar au refuzat explicit să le acorde, iar mai recent pentru că unii politicieni au reuşit să demonizeze, destul de convingător, presa. România este singurul stat din care autorităţile nu au înţeles ori s-au făcut că nu înţeleg că libertatea presei depinde de starea ei economică, că libertatea jurnalistului depinde de veniturile sale, iar afectarea gravă a celor două componente, casă de presă şi reporter, determină o scădere semnificativă sau chiar o anulare a gradului de libertate, în acest domeniu şi în această profesie. În timp ce celelalte guverne fac eforturi constante, şi mai ales în timp de criză, pentru a salva industria şi libertatea presei, guvernele României au acţionat în sens invers. Rezultatul este că nu mai există nicio casă de presă, în România, indiferent din ce domeniu, în stare să realizeze profit. Toate pierd bani până când, pe rând, se prăbuşesc.

Politicienii, evident unii dintre ei, exemplul cel mai elocvent fiind Traian Băsescu, au acţionat pentru diminuarea sau chiar anularea credibilităţii actului jurnalistic. Rând pe rând, ziariştii şi casele de presă au fost supuse unor campanii de acuzaţii, în sensul că fac parte din grupuri de interese neligitime, şantajează, fac afaceri cu miniştri corupţi, participă la jocuri murdare, sunt mercenari, sunt tonomate şi în general dezinformează. S-a ajuns atât de departe, încât pentru ca fiecare jurnalist şi fiecare casă de presă să poată fi legal supuse supravegherii, presa a fost trecută, alături de terorism, în categoria pericolelor pentru siguranţa naţională.