DISTRIBUIE
Am avut oportunitatea în weekendul ce a trecut să fiu trei zile pe Tamisa. Sigur că despre Londra se poate vorbi mult şi se poate scrie şi mai mult.
De la vreme la melanj etnic, la comportament şi life-style sunt extrem de multe lucruri de spus despre capitala “Imperiului”, care este sufocată astăzi de milioanele de foşti cuceriţi care cuceresc pe zi ce trece oraşul de aproape 9 milioane de locuitori. Despre Westminster Palace, sediul Parlamentului Englez, şi Westminster Abbey, poate cea mai frumoasă catedrală gotică din Europa, despre Palatul Buckingham, despre catedrala St. Paul, despre Greenwich, Big Ben, Tate Museum, despre London Eye, Trafalgar Square, National Gallery, Tower Bridge şi, bineînţeles, despre Harrods, Regent Street, Oxford Street şi Baker Street vom vorbi, probabil, într-un alt text, unde voi scrie şi despre Soho, Chelsea, Hyde Park sau Regent Park ori despre Saint Pancras, Victoria Station, Oxford Circus şi cea mai senzaţională reţea de metrou din Europa pe care am circulat merită scris, dar într-un reportaj de culoare, unde trebuie făcută legătură permanentă cu vremea, atât de schimbătoare la Londra, respectiv cu puburile londoneze tipice şi, obligatoriu, cu ceaiul de la ora 5 servit la Dorchester, Harrods - Georgian Restaurant de la “fourth floor”, respectiv cu salonul de ceai de la Mandarine Oriental, cel care acum era în renovare, deschizându-se abia pe 1 decembrie.
Dar Londra e, indiscutabil, şi capitala europeană a fotbalului de tradiţie, aşa cum e oraşul în care din ce în ce mai cunoscutul Jamie Oliver a plecat de pe sticla televizoarelor şi din Fifteen Restaurant să regândească noul “slow food” cât se poate de “bio”. Chelsea, Arsenal, Tottenham, West Ham United, Fulham, Millwall sunt şase dintre cluburile de tradiţie ale Londrei care se “războiesc” în Premier League, respectiv ultima doar în Cupa Angliei, fiind în Liga a doua. Despre fotbalul englez, o adevărată religie în “Albion”, poţi să scrii pagini întregi şi, cu siguranţă, volume. Dar ceea ce m-a impresionat sâmbătă şi duminică la Londra nu a fost atât confruntarea din teren în cele două derby-uri londoneze West Ham United cu Fulham, respectiv Chelsea cu Arsenal, cât mai ales atmosfera de pe Boleyn Ground (Upton Park)şi din jurul acestuia, respectiv atmosfera de pe Stamdford Bridge şi, mai ales, din jurul acestui mare derby.
În Anglia, fotbalul e religie, chiar dacă în toată presa din Marea Britanie, aparent surprinzător, primele pagini din fasciculele de sport nu l-au reprezentat - vineri, sâmbătă şi duminică - confruntările din Premier League, ci, aparent, mai puţin importantul pentru est-europeni Ryder Cup Golf Challenge, tradiţionala întrecere sportivă desfăşurată o dată la doi ani în golf, dintre selecţionata Europei şi cea a Americii. Am plecat cu metroul spre Upton Park Station şi, de acolo, pe Green Street până la Boleyn Ground Stadium, respectiv până la Fulham Station, în apropiere de Stamdford Bridge Stadium. Oameni de toate vârstele, de la copii de câţiva ani până la doamne şi domni în vârstă de peste 70 de ani, îmbrăcaţi cu tricouri sau eşarfe ale echipei favorite. În spatele meu se afla o doamnă de 73 de ani, pe care o puteţi vedea în galeria foto ataşată acestui text pe ediţia on-line a ziarului, care venea la stadion de când era copil.
A urcat scările până la capătul dinspre tribuna I spre peluză ajutată doar de o cârjă şi a cântat alături de întregul stadion imnul “ciocănarilor”! (Dacă colegii mei de la on-line vor reuşi să descarce captura video, voi pune şi varianta audio a teribilului imn cântat live de peste 33.000 de oameni.) Dar sigur că sunt foarte multe de povestit despre ceea ce se întâmplă înaintea, în timpul şi după un meci de fotbal în Anglia. Ceea ce rămâne ca o amprentă pentru un est-european este modul cu totul şi cu totul unic în care englezii se bucură, aplaudă şi-şi încurajează favoriţii. Trebuie spus că, acolo, a merge la un meci de fotbal de mână cu doi copii îmbrăcaţi cu tricoul echipei, pe care îl poartă obligatoriu şi tatăl, şi, probabil, l-a purtat şi bunicul sau străbunicul, sau la braţ cu soţia, iubita ori mama sunt lucruri cât se poate de fireşti şi de uzuale.
Poate în afara confruntărilor efective de pe gazon ar merita ca televiziunile din România, respectiv presa sportivă, să facă efortul de a publica şi reportaje despre ceea ce se întâmplă în jurul unui meci de fotbal. Despre sărbătoarea pe care o traversează zona respectivă înainte cu trei, patru ore de fluierul de începere a unei partide şi cu două, trei ore după. Sigur că există, din fericire din ce în ce mai rar, şi celebrele confruntări dintre grupurile de hooligans, dar acestea nu sunt caracterizante pentru fenomenul fotbalistic din Marea Britanie. Huliganii şi modul lor agresiv de exprimare sunt împinşi tot mai la marginea fenomenului, dispărând aproape dintr-un fotbal care în anii ‘80 - ‘90 a fost discreditat în acest fel. Rămâne frumuseţea pentru un sport-rege, o frumuseţe şi un comportament care trebuie obligatoriu importate din capitala Albionului în “capitala Ardealului”.
Dar Londra e, indiscutabil, şi capitala europeană a fotbalului de tradiţie, aşa cum e oraşul în care din ce în ce mai cunoscutul Jamie Oliver a plecat de pe sticla televizoarelor şi din Fifteen Restaurant să regândească noul “slow food” cât se poate de “bio”. Chelsea, Arsenal, Tottenham, West Ham United, Fulham, Millwall sunt şase dintre cluburile de tradiţie ale Londrei care se “războiesc” în Premier League, respectiv ultima doar în Cupa Angliei, fiind în Liga a doua. Despre fotbalul englez, o adevărată religie în “Albion”, poţi să scrii pagini întregi şi, cu siguranţă, volume. Dar ceea ce m-a impresionat sâmbătă şi duminică la Londra nu a fost atât confruntarea din teren în cele două derby-uri londoneze West Ham United cu Fulham, respectiv Chelsea cu Arsenal, cât mai ales atmosfera de pe Boleyn Ground (Upton Park)şi din jurul acestuia, respectiv atmosfera de pe Stamdford Bridge şi, mai ales, din jurul acestui mare derby.
În Anglia, fotbalul e religie, chiar dacă în toată presa din Marea Britanie, aparent surprinzător, primele pagini din fasciculele de sport nu l-au reprezentat - vineri, sâmbătă şi duminică - confruntările din Premier League, ci, aparent, mai puţin importantul pentru est-europeni Ryder Cup Golf Challenge, tradiţionala întrecere sportivă desfăşurată o dată la doi ani în golf, dintre selecţionata Europei şi cea a Americii. Am plecat cu metroul spre Upton Park Station şi, de acolo, pe Green Street până la Boleyn Ground Stadium, respectiv până la Fulham Station, în apropiere de Stamdford Bridge Stadium. Oameni de toate vârstele, de la copii de câţiva ani până la doamne şi domni în vârstă de peste 70 de ani, îmbrăcaţi cu tricouri sau eşarfe ale echipei favorite. În spatele meu se afla o doamnă de 73 de ani, pe care o puteţi vedea în galeria foto ataşată acestui text pe ediţia on-line a ziarului, care venea la stadion de când era copil.
A urcat scările până la capătul dinspre tribuna I spre peluză ajutată doar de o cârjă şi a cântat alături de întregul stadion imnul “ciocănarilor”! (Dacă colegii mei de la on-line vor reuşi să descarce captura video, voi pune şi varianta audio a teribilului imn cântat live de peste 33.000 de oameni.) Dar sigur că sunt foarte multe de povestit despre ceea ce se întâmplă înaintea, în timpul şi după un meci de fotbal în Anglia. Ceea ce rămâne ca o amprentă pentru un est-european este modul cu totul şi cu totul unic în care englezii se bucură, aplaudă şi-şi încurajează favoriţii. Trebuie spus că, acolo, a merge la un meci de fotbal de mână cu doi copii îmbrăcaţi cu tricoul echipei, pe care îl poartă obligatoriu şi tatăl, şi, probabil, l-a purtat şi bunicul sau străbunicul, sau la braţ cu soţia, iubita ori mama sunt lucruri cât se poate de fireşti şi de uzuale.
Poate în afara confruntărilor efective de pe gazon ar merita ca televiziunile din România, respectiv presa sportivă, să facă efortul de a publica şi reportaje despre ceea ce se întâmplă în jurul unui meci de fotbal. Despre sărbătoarea pe care o traversează zona respectivă înainte cu trei, patru ore de fluierul de începere a unei partide şi cu două, trei ore după. Sigur că există, din fericire din ce în ce mai rar, şi celebrele confruntări dintre grupurile de hooligans, dar acestea nu sunt caracterizante pentru fenomenul fotbalistic din Marea Britanie. Huliganii şi modul lor agresiv de exprimare sunt împinşi tot mai la marginea fenomenului, dispărând aproape dintr-un fotbal care în anii ‘80 - ‘90 a fost discreditat în acest fel. Rămâne frumuseţea pentru un sport-rege, o frumuseţe şi un comportament care trebuie obligatoriu importate din capitala Albionului în “capitala Ardealului”.
DISTRIBUIE
Comenteaza
