Cartea „Elegiile Salomeei”, lansată la Cluj

 
 
Trebuie precizat că nu este vorba despre Salomeea malefică, împinsă de mama ei să ceară lui Irod capul lui Ioan Botezătorul, ci despre una din mironosiţe şi anume de aceea care a dat naştere celor doi apostoli Iacov şi Ioan, urmându-l până la capăt pe Mântuitorul Iisus Hristos. De acest profil al Solomeei spiritualizate s-a alipit sensibilitatea poetei pentru a-şi mărturisi credinţa în versuri de o delicată comprehensiune şi trăire emoţională. În onomastica creştină, Salomeea derivă din numele feminin străvechi armean Shalom, explicat drept „pace” sau „domnia păcii”. Identificarea cu personajul biblic aduce în plan literar un evident câştig. Omilia sintetizată şi rugăciunea sunt resurse de îmbogăţire a lirismului cu subiect religios, subliniind adoraţia fără margini faţă de jertfa Mântuitorului şi credincioşia poetei. Este vorba despre o personalizare a discursului religios sub forma unor tânguiri, evocări, invocaţii, reflecţii, contrase într-un şir de elegii de fină extracţie spirituală şi necanonică alcătuire a expresiei poetice.
 
Poeta creează un cadru descriptiv sacrosanct, alcătuit din elementele de decor specifice „ţării sfinte”, din care nu lipsesc măslinii, smochinii, grădina, asinul, stupina, porumbiţa, heruvimii, rândunica. Îşi alege drept companion mărturisitor un înger dezirabil, invocat la sfârşitul fiecărui poem ca reper retoric al reiterării motivelor pentru a împărtăşi cu el beatitudinea, înălţarea spirituală spre lumina cunoşterii, jalea sau sfântul mister al rugăciunii: „ai auzit, îngere,/ glasul cel blând al mielului/ nenăscut, potolind fiarele?” (Rădăcinile strămoşilor). Suavă incursiune în universul biblic, poemele Mariei Vaida filtrează substanţa iluminării divine în rodnice cuvinte de îmbogăţire a trăirii tradiţiei creştine şi consolidează ideea perpetuării acestei tradiţii în poezia religioasă din cadrul ortodoxismului românesc. Miracolul christic este transpus într-o adoratoare vrajă lirică în Elegiile Salomeei, eşalonare de mărturisiri întru credinţă şi revelaţie mistică.
 
În discursul poetic structurat în versuri libere îşi găsesc loc expresii epurate de conţinut laic, cuvintele îmbrăcând uneori straiele arhaismelor din lexicul bisericesc: „vergură născătoare de Mesia”,  „mare rabi”, „cântarea solomonică”, „atelierul teslarului”, „potirul de crin”. Poeta cultivă cu maximă prudenţă şi delicateţe un retorism bisericesc axat pe taina christică oglindită în rugăciuni vindecătoare: „Vino cu mine, îngere, să vezi/ şi să mărturiseşti despre minunile fetiţei/ părinţii ei găsind-o noaptea în rugăciune/ aud psalmul nou, necunoscut, dar minunat” (Minunile fetiţei).  Motivul „fetiţei” inocente, o altă „vergură” binecuvântată, este reluat în mai multe poeme ca factor cu efect purificator ce sfinţeşte „mahalaua” lumii căzută în foamete şi nevoi.
 
Pe marginea elementelor biografice arhicunoscute din viaţa lui Iisus, sunt ţesute, cu sensibilitate şi empatie creştină, „istorioare-minuni” emoţionante, în deplină armonie cu cele relatate de evanghelişti. În Lacrimile mamei, Vergura Maria plânge pentru că nu poate duce la altar flori din grădină, deoarece, venind toamna, acestea s-au ofilit. Fiul vede lacrimile mamei şi udă florile ofilite cu lacrimile lui şi – minune! –  acestea cresc la loc „neasemuit de frumoase”. În secvenţa Şi Baraba se credea mai bun ca Isus, cei doi copii, Iisus şi Baraba, confecţionau animale şi păsări din lut. Păsările lui Iisus zburau, ale lui Baraba nu. Alegoria oglindeşte diferenţa structurală dintre cele două personaje, ajunse la maturitate în faţa lui Pilat din Pont. În rândul Mărturisitorilor  din a doua parte a volumului, Maria Vaida trece „larma arginţilor lui Iuda” care „îi asurzeşte urechile” trădătorului, ba chiar mai mult, „îi arde mâinile şi-l înjunghie/ jarul acestora” prefigurând sinuciderea sa, pentru că „Iuda/ nu se mai simţea om.” 
 
O picturalitate de sorginte vag renascentistă se degajă din versurile-imagini rostuite ca filigranate icoane ale sufletului în volumul Mariei Vaida Elegiile Salomeei. Poeta dovedeşte rafinament intelectual şi mare sensibilitate în reiterarea personală a temelor biblice, eşalonate după modelul filocaliilor părinţilor bisericii şi văzute ca „nevoinţe ale desăvîrşirii”. Cuprinderea lor într-o viziune unitară, pregnant evocatoare, exprimând umilinţa şi sfiiciunea în faţa sacralităţii divine, dă valoarea acestui mănunchi de poeme religioase, scrise sub paza îngerului dezirabil, veşnic însoţitor.     
 
Adrian ŢION
 
redactie@ziuadecj.ro