“Importanţa cinematografică a TIFF-ului...”

ZIUA de CLUJ a stat de vorbă cu Dan Făinaru, unul dintre cei 5 “juraţi” ai festivalului, despre importanţa acestuia şi revelaţia cinematografiei româneşti.

Dan Făinaru, unul din cei cinci “juraţi” care vor acorda Trofeul Transilvania, s-a născut în România, dar a plecat în Israel în 1950. Făinaru este fondator şi co-redactor-şef al singurei reviste de cinema din Israel. Fost preşedinte al Institutului Israelian de Film şi al Asociaţiei Criticilor Israelieni de Film, Făinaru este aproape o legendă a criticii de film.

 

Ce poziţie ocupă TIFF printre festivalurile de film din Europa sau din lume?

Festivalul TIFF, ca  încă vreo 50-80-500 de alte festivaluri europene, este bine organizat, dar, cu părere de rău, sunt numai 4-5 care, într-adevăr, pot să influenţeze:  Cannes, Berlin, Toronto, Veneţia. Festivalurile ca TIFF au foarte mare importanţă pentru cinematografia locală: pentru a face artişti şi a crea un public, pentru că fără public, cinematografia nu există. întâi, TIFF trebuie să îşi creeze publicul şi să îi arate că există şi un altfel de cinematograf în afară de porcăriile holywoodiene.

 

Cum apreciaţi oferta de film din această ediţie?

Poate că nu sunt persoana pe care ar trebui s-o întrebi, pentru că eu am văzut cel puţin jumătate din filme la alte festivaluri. Sunt foarte puţine filme care acceptă să fie premiate sau să aibă premiera la un festival care e mai puţin important decât Cannes ori Veneţia. Toţi aşteaptă. Dacă n-au fost primiţi la Cannes, aşteaptă Veneţia. Dacă n-au fost primiţi la Veneţia, speră la Berlin şi numai când sunt refuzaţi de tot acest prim circuit, se duc la festivaluri mai mici. Asta  nu înseamnă că festivalul acesta n-are importanţă. Dacă din aceste festivaluri organizatorii reuşesc să introducă în distribuţia română 5-7 filme de valoare internaţională, atunci şi-au făcut rolul. Acesta este rolul unui festival de cinema, oriunde ar fi. Nu se poate compara TIFF-ul  cu un Cannes care are un buget de aproape 20 de milioane de dolari. Este imposibil să atingă acum acest nivel, pentru că fiecare lucru costă bani. Nimic nu este pe degeaba.

 

Dacă tinerii regizori români vor continua cu “obsesia” comunismului, nu vor risca să decadă într-un clişeu?

N-am nici un fel de îndoială. Când în Polonia ani de zile s-a vorbit de Războiul Mondial, până când regizorii au simţit că oamenii au obosit de acest subiect, au început să caute în altă parte un subiect şi încă îl mai caută.

 

 

Cum vedeţi noul val românesc peste câţiva ani? în ce direcţie va evolua?

în Biblie e scris că profeţia a fost adresată proştilor. Nu sunt profet, nu ştiu cum o să fie. Este o problemă aici cu subiectul comunist, dar pe care nu o poţi limita în acelaşi timp. Nu poţi să spui oamenilor “nu vă gândiţi la epoca lui Ceauşescu”, pentru că a lăsat o amprentă profundă. Pe de altă parte, cine ştie ce o să fie peste 10-15 ani! Cei tineri, pentru că n-au crescut în epoca lui Ceauşescu, vor spune altceva, dacă vor avea ce spune. Există o teorie care n-a fost niciodată măsurată, care spune că fiecare cinematograf naţional are perioade sinusoidale, cu urcări şi coborâri, şi un val de acest fel se spune că durează zece ani. De exemplu, valul iranian aproape a trecut, acum vorbim de valul românesc, un val turcesc, un val israelian, dar şi acesta va trece. Vor fi, cu siguranţă, altele, pentru că regizorii ajung la un moment dat să epuizeze sursele unei inspiraţii şi le ia altcineva locul. Aşa e normal să fie, asta este viaţa.