Învierea lui Saul şi Învierea noastră

SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcop greco-catolic al Eparhiei de Cluj-Gherla, din Biserica română unită cu Roma, greco-catolică, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi milostivirea Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi iubitor de Dumnezeu, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu, Arhierească binecuvântare şi creştinească salutare: «HRISTOS A INVIAT!»

«Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, care ne-a dat biruinţa prin Domnul Isus Hristos!» (I Cor 15,57).

 

Iubiţi credincioşi,

 

Anul 2008 – 2009 a fost dedicat de către Pontiful roman Benedict al XVI-lea memoriei Sf. Apostol Pavel, apostolul neamurilor, cu scopul de a «învăţa de la el credinţa, a învăţa despre Hristos şi a învăţa calea vieţii drepte». De aceea, vă invit ca la mărita sărbătoare a învierii Domnului din acest an, să-l însoţim pe Sf. Apostol Pavel în câteva momente semnificative din viaţa sa, care l-au transformat din persecutor al credinţei creştine în Apostol al învierii lui Hristos. Astfel, la lumina întâlnirii cu Cel înviat, să putem aprofunda trăirea noastră de credinţă şi viaţă creştină. (...)

 

Mai întâi, să reluăm câteva date despre Sf. apostol Pavel. în «Faptele apostolilor», Pavel se prezintă iudeilor din Ierusalim ca fiind «iudeu, născut în Tarsul Ciliciei şi crescut în cetatea aceasta, învăţând la picioarele lui Gamaliel» (cf. Fapte 22,3). El primeşte o riguroasă educaţie religioasă iudaică, dar trăieşte într-un mediu elenistic având şi cetăţenie romană (cf. Fapte 22,25-28). Situat la graniţa a trei culturi, ebraică, greacă şi romană, tânărul Saul va avea de mic o deschidere spre universalitate. Saul cunoaşte şi o meserie, aceea de a confecţiona corturi, prin care poate să-şi asigure existenţa (cf. Fapte 18,3). Educat ca fariseu zelos în respectarea Legii, Saul devine un mare prigonitor al primilor creştini, chiar şi în afara cetăţii Ierusalimului. într-o astfel de călătorie, în drum spre Damasc, el are o revelaţie personală cutremurătoare, care schimbă radical cursul vieţii sale. După ce va fi botezat, în scurt timp va deveni «Apostol al lui Hristos» cu misiunea de a evangheliza neamurile păgâne. Apostolul Pavel este cel care inaugurează misionarismul creştin, plecând din Antiohia Siriei, oraşul în care a răsunat pentru întâia oară numele de «creştin», (cf. Fapte 11,20.26) şi însumând peste 30.000 de km parcurşi în cele trei călătorii misionare şi cea spre Roma. (...)

 

1. Martiriul diaconului Ştefan încuviinţat de către Saul

 

«Şi când se vărsa sângele lui Ştefan, ucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui...» (Fapte 22,20).

 

Viaţa tânărului Saul a fost puternic marcată de mărturia diaconului Ştefan. Cine era diaconul Ştefan, cel dintâi martir al Bisericii creştine? Citim în «Faptele apostolilor» cum au fost rânduiţi şapte bărbaţi dintre ucenici «cu nume bun, plini de Spirit Sfânt şi de înţelepciune» (cf. Fapte 6,3), care să ajute apostolilor slujind la mese. între cei aleşi şi hirotoniţi de apostoli este şi Ştefan, «bărbat plin de credinţă şi de Spirit Sfânt» (cf. Fapte 6,5). El va fi unul dintre cei mai zeloşi mărturisitori ai credinţei creştine, prin faptele sale, dar şi prin cuvântul său plin de înţelepciune şi de Spirit (cf. Fapte 6,8.10). Reacţia iudeilor nu se lasă aşteptată. (...) Dar cu cât ura împotriva lui creşte, cu atât apropierea de Hristos devine mai profundă. Fiind «plin de Spirit Sfânt», Ştefan primeşte harul de a-l vedea pe Hristos înviat de-a dreapta gloriei cereşti a Tatălui. Oferindu-se «ca un miel nevinovat spre înjunghiere» (cf. Is 53,7), pentru Hristos, el urmează până la sfârşit modelul pe care îl reţinuse în memoria sufletului său: moartea prin răstignire pe cruce a Celui Drept. (...)

 

Tânărul fariseu Saul se număra şi el între cei care, după ce au ascultat discursul lui Ştefan, «fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui» (cf. Fapte 7,54), mai mult decât atât, încuviinţând gestul ucigaş, el păzea hainele celor care îl ucideau (cf. Fapte 22,20). (...)Astfel, Pavel va descoperi treptat însemnătatea legăturii de iubire cu Dumnezeu şi va găsi izvorul tăriei în necazuri şi strâmtorări, al perseverenţei în credinţă, în prigoane şi primejdii: «dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Isus, Domnul nostru» (cf. Rom 8,39).

 

în Biserica noastră greco-catolică, mărturia credinţei din timpul regimului comunist constituie un element determinant al identităţii noastre, un tezaur preţios pe care l-am moştenit de la vrednicii noştri înaintaşi în credinţă- episcopi, preoţi, persoane consacrate şi laici. De aceea, Servul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, de pioasă amintire, scria: «Biserica voastră a suportat o mare încercare dobândindu-şi pe drept titlul de Biserică a mărturisitorilor şi a martirilor» (cf. Scrisoarea adresată cu ocazia aniversării tricentenarului unirii Bisericii greco-catolice din România cu Biserica Romei, n.7).

Crucea şi învierea Domnului rămân, şi astăzi, nucleul de forţă al vieţii Bisericii, dar şi al vieţii noastre personale. Viaţa creştinului este presărată şi astăzi cu numeroase tipuri de persecuţii, ispite şi încercări, pe care dacă vom şti să le trăim creştineşte, la lumina învierii, acestea se vor preschimba în har şi binecuvântare. Să trăim astfel încât să putem afirma şi noi «credinţa noastră este viaţa noastră!» (Card. Iuliu HOSSU).

 

2. învierea lui Saul pe drumul spre Damasc

 

«Şi am zis: ce să fac, Doamne? Iar Domnul a zis către mine: Ridică-te şi mergi la Damasc!...» (Fapte 22,10).

 

Evenimentul care a schimbat radical viaţa tânărului Saul şi a constituit nucleul fundamental al credinţei şi predicării sale a fost întâlnirea personală cu Hristos, Cel înviat. (...) într-o astfel de călătorie, în timp ce se îndrepta spre Damasc, având şi scrisori ale arhiereului către sinagogile de acolo, s-a petrecut un eveniment deosebit. Deşi era în plină zi, o lumină cerească orbitoare, «ca de fulger», «mai puternică decât strălucirea soarelui» (cf. Fapte 26,13) l-a învăluit dintr-o dată şi a căzut la pământ. Apoi a auzit un glas vorbindu-i «în limba evreiască» (cf. Fapte 26,14), chemându-l pe nume şi întrebându-l: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?» (cf. Fapte 9,4; 22,7; 26,14). Orbit de lumina strălucitoare, înfricoşat de glasul ceresc care îl cheamă pe nume, Saul întreabă: «Cine eşti, Doamne?». Acesta constituie momentul revelaţiei supreme, Domnul i se descoperă lui Saul, aşa cum odată Dumnezeu se descoperise lui Moise din rugul arzând (cf. Ex 3,14): «Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti» (cf. Fapte 9,5; 22,8; 26,15). Este Isus Hristos, Domnul înviat, înveşmântat în haina strălucitoare a gloriei Sale, care se identifică acum cu cei pe care Saul îi persecuta. în faţa acestei minunate revelaţii, sufletul lui Saul «cutremurat şi înspăimântat» se deschide şi recunoaşte cu smerenie că atitudinea sa de până atunci era greşită, se împotrivise voinţei divine. Căzut de pe calul său şi răsturnat în propriile convingeri, Saul se pune cu umilinţă la dispoziţia Domnului: «Doamne, ce voieşti să fac?» (cf. 9,6; 22,10).

 

Răspunsul lui Isus exprimă în primul rând un imperativ «Ridică-te!» (cf. Fapte 9,6; 22,10; 26,16) sau, mai corect pe plan spiritual: «învie!». Acelaşi cuvânt este utilizat, în textele evanghelice, pentru a desemna învierea Domnului din morţi, dar şi «învierea» lui Levi, Matei vameşul, atunci când este chemat de Hristos (cf. Mt 9,9). Este «învierea» lui Saul şi începutul unui nou drum cu Isus înviat în Legea cea nouă a credinţei şi a iubirii. (...)

 

Iubiţi credincioşi, trebuie să ştim că suntem creştini pentru că am trecut simbolic prin moartea şi învierea lui Hristos, prin Botezul nostru (cf. Rom 6,3-4). Deci credinţa noastră creştină nu se bazează pe o legendă, o filozofie sau doar o etică morală, ci pe o întâlnire personală, la nivel spiritual, cu Cel mort şi înviat. «Credinţa noastră nu se naşte dintr-un mit şi nici dintr-o idee, ci din întâlnirea cu Cel înviat, în viaţa Bisericii» (cf. Papa Benedict al XVI-lea). (...)

 

3. Pavel, Apostol al lui Hristos înviat, mesager al învierii lui Hristos

 

«Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia prin care sunteţi mântuiţi; Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi» (cf. I Cor 15,1-2.4).

întâlnirea personală cu Hristos a transformat viaţa de credinţă a lui Saul, dar a marcat, totodată, şi începutul misiunii sale de apostol. Cuvântul pe care el l-a primit de la Cel înviat: «Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri!» (cf. Fapte 22,21) va rămâne ca misiunea concretă a vieţii sale. Astfel, Pavel se consideră pe drept apostol (trimis) al lui Hristos înviat, dar, în acelaşi timp, acceptă cu smerenie că este, cronologic, ultimul, «cel mai mic dintre apostoli» (cf. I Cor 15,8-9) şi «cel mai mic decât toţi sfinţii» (cf. Ef 3,8).

(...)

 

De-acum, Pavel se recomandă ca «serv al lui Isus Hristos, chemat de El, apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu» (cf. Rom 1,1) sau «Pavel, apostol al lui Hristos Isus prin voinţa lui Dumnezeu» (cf. II Cor 1,1; Ef 1,1; Col 1.1). El va raporta totul la Isus Hristos, Cel care l-a chemat, şi la Voinţa divină, lăsând de-o parte orice interes personal, pentru că întâlnirea de pe drumul Damascului a schimbat radical «scara valorilor vieţii sale»: «eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să-L dobândesc» (cf. Fil 3,8). (...)

 

Iubiţi credincioşi,

 

Conform tradiţiei, ştim că Sf. apostol Pavel şi-a încheiat firul călătoriei pământeşti cu mărturia supremă pentru Hristos, în timpul persecuţiilor lui Nero, (anii 64 sau 66-67), fiind omorât prin tăierea capului lângă Roma. Se spune că decapitarea a avut loc la a treia piatră de hotar, pe Via Ostiense, în locul numit «Aquae Salviae» şi că apoi a fost înmormântat pe locul unde se află astăzi Bazilica Sf. Pavel, în afara zidurilor Romei. Sarcofagul cu relicvele sale se află şi astăzi, intact, sub altarul principal al acestei Bazilici.

 

Tradiţia spune că la moartea sa capul s-ar fi rostogolit de trei ori, făcând să ţâşnească trei izvoare, simbolizând apa vie care va continua să curgă din învăţăturile apostolului la toate neamurile până la marginile pământului (cf. PS. Bruno Forte).

Urmând drumul Damascului împreună cu Saul, să ne întâlnim cu Hristos înviat, să ne lăsăm pătrunşi de lumina învierii Sale pentru ca învierea lui Hristos să devină centrul vieţii noastre de credinţă şi motivul speranţei noastre, care să confere un sens şi un scop existenţei noastre; astfel, să devenim şi noi mesageri ai învierii lui Hristos prin viaţa noastră! (cf. I Cor 15,14.20).

 

«Iar Dumnezeul păcii, Cel ce prin sângele unui testament veşnic a înviat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Isus, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Isus Hristos, Căruia să-i fie mărirea în vecii vecilor. Amin!» (cf. Evr 13,21).

Sărbători pline de sfânta bucurie a învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, binecuvântate cu alese haruri cereşti! 7

 

Hristos a înviat!

 

† FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla