Valeriu Anania: “Nu am ajuns, niciodată, şef al Frăţiei”

Memoriile Mitropolitului Bartolomeu au ajuns în librăriile clujene. Înaltul ierarh vorbeşte despre relaţia cu legionarii, despre anii detenţiei comuniste şi perioada “americană”.

ZIUA de Cluj a intrat în posesia volumului de „Memorii” editat la Polirom şi scris de Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, îPS Bartolomeu. Intitulată simplu, „Memorii”, cartea este semnată cu numele de scriitor al înaltului ierarh, Valeriu Anania. Volumul a apărut într-un prim tiraj de 4.500 de exemplare, dintre care 1.100 s-au vândut la Târgul „Gaudeamus”. ZIUA de CLUJ vă prezintă trei fragmente din atractivul volum care va fi lansat şi la Iaşi, în 4 decembrie, în prezenţa Mitropolitului Bartolomeu.

 

Capitolul 1 - Adolescenţă verzuie

„ (...) Poate că sentimentul libertăţii- care nu m-a părăsit niciodată în viaţă - m-a împiedicat să fiu un frate de cruce perfect. Se spunea că Frăţia de Cruce (ca şi Legiunea, în genere) e o şcoală a educaţiei, se punea preţ maxim pe disciplină, controlul conştiinţei, mărturisirea voluntară, autopedepsire, sfidarea morţii, iar eu nu aveam vocaţie nici mistică şi nici ostăşească.

 

Odată cu intrarea în adolescenţă începusem să fumez, fugeam din internat, nu refuzam perspectiva unui chef, la o cârciumă pe Calea Rahovei, gustam aventura erotică, îmi permiteam lecturi abuzive, scriam poezii străjereşti, obţineam premii literare şi burse de la duşmanii Gărzii de Fier... Nu am ajuns, niciodată, şef al Frăţiei şi nici nu am căutat. Dar nici n-am fost dat afară şi nici nu am plecat singur.

 

Dimpotrivă, am activat chiar şi în perioadele cele mai grele, de aspră prigoană, cum a  a fost aceea din 1938-1939, după asasinarea lui Corneliu Codreanu, când asemenea activitate era exrem de promejdioasă... Personal, mă simţeam în conflict  moral cu directorul seminarului, părintele Petre Partenie, om învăţat, scriitor, liberal, membru în Parlament, antilegionar, care ţinea la mine în mod cu totul aparte. El m-a încurajat să scriu literatură, datorită lui am intrat în arena publică cu prima mea piesă de teatru «Jocul Fulgilor» (...)”.

 

Capitolul 2 - Parada închisorilor

” (...)Mâncarea din Jilava era una dintre cele mai sărace din câte se pot imagina: o zeamă caldă, cu câteva fărâme de cartofi stricaţi, în care se mai fierbea şi fân proaspăt cosit. Ajunseseră puşcăriaşii în aşa hal de înfometare, încât se rugau de gărzile de deasupra să le arunce câte un smoc de iarbă; preferau să o mănânce verde.

 

O dată pe lună însă era ”vorbitor”, când se puteau primi şi pachete cu alimente. Dar, îndată ce ajungeau în junglă, alimentele deveneau obiectul unor furturi şi jafuri îngrozitoare (...)”.

 

Capitolul 53 - Eu şi Securitatea între 1965-1976 (scris la Detroit, SUA)

” (...)într-o bună zi («bună», un fel de a spune) însă unul din diplomaţii Ambasadei române (nu mai ştiu dacă se numea Sava sau Eftimie) mi-a propus să stabilim între noi o legătură directă şi permanentă, spre binele meu, deoarece eu îmi făcusem duşmani periculoşi, iar «ei», prin propriile lor reţele de informaţie, mă puteau preveni la timp pentru ca eu să-mi iau măsuri de apărare.

 

I-am răspuns că o astfel de legătură nu poate fi decât subterană, iar eu nu-mi pot permite aşa ceva într-o ţară care, de la bun început, mi-a acordat încrederea totală prin statutul de rezident permanent. Pe de altă parte, pe mine mă apără Dumnezeu (...)”.