Antalya – sau indiferenţa paradisului
Ai plecat din hotelul acela, - un amestec sec, modern, din sticlă, metal şi piatră încinsă, cu oboseala nopţilor nedormite, care îţi stăpânea pe de-a întregul trupul şi sufletul: priveai absent şi îngândurat maşinile şfichiuind şoseaua, contabilizai inert bodegile şi magazinele obosite care adunau în jurul lor case sărăcăcioase şi ţi se părea că tristeţea locurilor acelora e prea mult pentru tine.
Fiecare cu câtă tristeţe poate suporta, ţi-ai spus, şi era chiar aşa: rezişti, atâta timp cât nu încerci să ştii ce e cu tristeţea celuilalt. Dacă încerci s-o înţelegi e ca şi cum l-ai acceptat, cu povara lui în inima ta. Aşa şi cu ţările astea prietene: Turcia, între luxul orbitor şi sărăcia cuminte şi neostentativă este un loc minunat: plajele pline de trupuri goale, ca o turmă în aşteptarea unui monstru devorator, distracţii superficiale, bine contabilizate, producătoare de bani şi de bunăstare.
Milioane de oameni care fac, la diferenţă de un sejur, aceleaşi gesturi mici, care zâmbesc mulţumiţi la plecare fiindcă au avut parte de un mic paradis “all inclusive”, milioane de fotografii, întotdeauna altele, de fiecare dată aceleaşi, înfăţişând cupluri bronzate. Oameni tineribătrâni, slabigraşi, proştideştepţi, fericiţitrişti, zâmbitorişimulţumiţi de a fi scăpat o dată, pentru o săptămână, de propria realitate, adesea mai mică decât rolurile pe care vor (şi uneori reuşesc) să le joace în concediu.
Te-ai gândit la propriul tău rol într-o piesă de teatru a concediului – erai chiar în faţa aeroportului - şi ţi-ai spus că tu faci parte dintre cei cărora li s-a luat rolul sau, mai bine, din cei cărora li se refuză, în faţa evidenţei, chiar rolul principal al propriei vieţi. Aerul fierbinte al Antalyei ţi-a făcut bine şi l-ai primit drept în faţă, de cum ai coborât din maşină, apoi un frison de om bolnav de malarie s-a aşezat pe umerii tăi asemeni unei pături de frig: aerul condiţionat al vip-lounge-ului, glasuri molcome, turci amabili, dar serioşi ţi-au ştampilat paşaportul cu aerul că au parafat pacea între Iran şi America, apoi liniştea dinaintea decolării, centuri, scaune pivotate, şi toate celelalte, după tipic: începeai să te depărtezi, ca într-un vis de pământul acesta şi ţi-ai amintit cât de mult ţi-ai dorit să vii aici...
Dar acum, ţi se părea că cineva te alungă, că nimeni nu mai are nevoie de tine: că nu faci altceva decât să deranjezi, cu prezenţa ta, o ordine stabilită, dar nedreaptă. Un pământ gri, pe alocuri brun, cu munţi prăfuiţi – avionul zbura, la rugămintea proprietarului, destul de jos -, aşa că se vedeau grămăjoare de case modeste la poalele munţilor jucând în aerul tare al dimineţii, triste şi ambigue, ca nişte sate-fantomă, pe care nici n-ai putea să le fotografiezi.
Dar nu ţi-ai luat cu tine nici “Leica M6” şi nici Nikon-ul, deşi ar fi meritat să încerci să fotografiezi liniştea de deasupra mării,din toate nopţile tale nedormite, ocupate de învălmăşeala de amintiri şi gânduri, ţipătul disperat al păsării care îşi striga panica şi singurătatea când toată lumea dormea dusă în hotelul luxos, în aşteptarea unei alte zile de plajă. O mare de indiferenţă a tuturor acelor mii de trupuri şi suflete adunate anapoda, parcă, precum un gest inutil şi fără semnificaţii al unui nevinovat care nu poate să creadă că tocmai a fost condamnat fără a avea nici o vină, de un judecător care n-a luat nimic în seamă din lunga sa depoziţie...
Umbra inimii tristei Regine. La Balcic.
“Să te duci la Balcic, fie şi numai pentru câteva ore, poate fi interesant” - ţi-a spus omul acela, care le ştia pe toate şi încă ceva în plus. Aşa că te-ai dus acolo. Ţi se părea că ai plecat împotriva voinţei tale din Antalya, că ar fi trebuit să mai rămâi, măcar o zi, dar vameşul bulgar de la aeroportul din Varna te-a dezarmat: nici n-a vrut să-i arătaţi paşapoartele, era bine, ca-n inima Balcanilor!
Şoseaua se strecura cuminte şi înceată printre dealurile împânzite de vegetaţie, iar prin deschiderea geamului maşinii, acoperind un cor de femei bulgăresc, ţipător şi sacadat ieşit ca un jet de vomă din difuzoarele radioului, greierii dovedeau puterea naturii lui Dumnezeu asupra îndoielnicului gust al omului. Ai scos cartea din geantă şi ai citit încă o dată din testamentul Reginei Maria: “Ţării mele şi Poporului meu, când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării.
Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”
Te gândeşti că ai venit aici, nu pentru aceste minunate locuri, ci pentru inima Ei, care a bătut româneşte într-un exil trist, dar visând la un viitor de care nu mai suntem, cel puţin în acest moment, în stare. Trista regină, Alteţa Sa Principesa Maria, născută Marie Alexandra Victoria, a văzut lumina soarelui la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în Anglia, fiind fiica Principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha şi duce de Edinburg, şi a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei, a hotărât, trăind într-un exil nemeritat, să-şi adăpostească, după moarte, inima la Balcicul românesc în acea vreme.
Cu siguranţă că cel care a descoperit acel loc minunat, căutând noi peisaje pentru pictură, Alexandru Satmari, precum şi toţi pictorii importanţi care veneau pe atunci acolo să picteze vara, Petraşcu, Tonitza, Grigorescu, Dărăscu, Pallady, Ressu, nici n-ar mai fi aflat de existenţa Balcicului, dacă ar fi văzut mamuţii fabricilor comuniste care patronează azi panorama intrării în oraş.
îţi porţi paşii pe străzile pe care le simţi mute, deşi foiesc de o lume pestriţă, în mare parte localnici şi turişti de condiţie mediocră, şi îţi e aproape imposibil să crezi că, aici, întreaga boemă bucureşteană se reunea în timpul verii şi că în 1926 a luat fiinţă aici o universitate – “Universitatea Liberă Coasta de Argint”, unde au venit să conferenţieze în anii următori nume mari ale intelectualităţii române: Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, Ion Pillat, Mihail Jora, Tudor Vianu, Gala Galaction şi Nicolae Iorga.
Acum oraşul – frumos, dacă ştii să-i “cauţi”, cu ochii întredeschişi istoria moartă şi, desigur, îngropată între case cu faţade benigne şi restaurante cu aer rural, cuprinse de cangrena kitsch-ului post-comunist, în care poţi mânca salate cu peşte, nu mai are aproape nimic din glorioasele vremuri de altă dată. Abia dacă mai ai curaj să cauţi paşii reginei în cunoscutul ei palat, de o simplitate şi bun gust, uluitoare. Plăteşti două bilete, de câte cinci leva fiecare, un bilet pentru vizitarea Castelului şi unul pentru grădina botanică. Se vând doar împreună, ceea ce arată că obiceiurile socialismului se uită şi aici greu.
Zâmbeşti şi mergi mai departe. Castelul, numit şi “Cuibul Liniştit” (“Quiet Nest” sau “Tenha Juvah” în limba turcă) este, de fapt, o vilă cu pereţi albi şi acoperişuri de ţiglă sângerie, dominate masculin de un minaret. “Căţărată” de-a lungul a trei terase, vila reginei îmbină elemente de stil maur, dându-ţi impresia că ai aterizat în Tunisia, cu stilul mediteranean pe care-l poţi vedea adesea în Spania sau Italia de sud.
Te plimbi câţiva zeci de metri pe faleza ce desparte “palatul” reginei de mare, închizi ochii şi-ţi imaginezi... “îmi imaginez:”, spunea Max Frisch şi cred că el ar fi putut să povestească mai bine despre inima unei regine ce-şi purta paşii, în tristeţea ei pe acea faleză, sau în... interiorul “Castelului” extrem de modest, atingând cu trena rochiei pereţii văruiţi în alb, uşile masive din lemn cu entarsiuri adânci şi tocite, dulapurile sculptate şi pictate, oglinzile ori piatra rece a şemineului.
Doar asta a mai rămas, iar undeva, explodând dintre pereţii văruiţi, apare, tocmai când nu te mai aştepţi la nimic, baia de marmură, cu cada îngropată în piatră, o chiuvetă şi o măsuţă de toaletă. Atât a mai rămas din toate câte ar fi putut să stea mărturie a sfâşierii sufletului marii Regine a României.
Şi ca tristeţea să fie completă, ai observat că explicaţiile pentru turişti, scrise pe un carton ordinar, spun că respectivul obiect a aparţinut Reginei Maria. Atât. Probabil că “a României” nu mai este necesar, într-o Bulgarie departe de de-comunizare, care poate se teme să-şi amintească de Caliacra sau Balcicul românesc...
Până la urmă, îţi spui că e normal ca tristeţile să-şi dea mâna în timp şi peste mări: Turcia rurală, gemetele sufletelor însingurate, Balcicul bulgăresc, ruina locurilor, a oamenilor şi a inimilor se contopesc într-un bulgăr sclipitor, lipit parcă de soarele pe care trebuie să-l suporţi. Vei pierde cei cinci leva (convertiţi generos în euro), fiindcă nu vei avea timp, decât en passant, asemeni turiştilor care blitzuiesc peste tot şi pe care nu i-ai înţeles niciodată, să vezi şi frumoasa grădină din jurul Castelului.
Nu este o simplă grădină, ci, mai degrabă, un domeniu, întins pe un deal, care emană, parcă, o căldură de trup omenesc, în bătaia soarelui de după-amiază. O anume tristeţe, cu care încă mai ai puterea să nu te obişnuieşti să trăieşti, îţi opreşte curiozitatea pe care ar trebui să ţi-o stârnească, de pe perete, un afiş rudimentar, care anunţă că în “aventura” unei excursii în acea grădină de vis o să poţi vedea trei mii de specii de plante. Ţi se pare că paşii reginei s-au oprit aici şi că inima ei nu te mai duce de mână, decât spre maşina parcată la marginea trotuarului.
Ai plecat în asfinţitul ce se apropia alergând, pe străzile înguste, cu pavajul tocit, lovindu-şi trupul de zidurile oraşului, ducând cu tine o imensă sfâşiere. Una nouă, pe lângă regretul că ai văzut de unul singur aceste urme fragile care ţi-au răscolit istoria ţării tale, pe care ai construit-o singur înlăuntrul tău. Ai privit şoferul conducând plictisit, cu ţigara în colţul gurii. I-ai studiat cu atenţie, în câteva rânduri, având un sentiment de vinovăţie, ceafa.
Nu era groasă. La câţiva kilometri, în dreptul unor stânci pe care creşteau câţiva smochini piperniciţi şi contorsionaţi parcă de o metastază a copacilor, şoseaua se despica în două: la dreapta în zare clipea stins o umbră. Poate că era chiar promontoriul stâncos, locul cel mai avansat în apele Mării Negre al acelei Românii de dinainte de război: Caliacra.
Ai lăsat geamul jos şi calcarul roşu ţi-a umplut ochii de un praf fin, sau, poate aşa ai crezut că e mai bărbăteşte să-ţi justifici cele câteva lacrimi, care ţi-au luat-o în jos, pe obraji şi în limba gesturilor ai cerut voie şoferului să aprinzi şi tu o ţigară. Nu era un şofer adevărat: nu era vorbăreţ şi abia dacă îţi mai arunca o privire, cu coada ochiului.
Când ai ajuns în faţa aeroportului, tăind o bucată din oraşul pustiu în după-amiaza de sâmbătă, neschimbat cu nimic de pe vremea în care zidul Berlinului era încă trainic, ai ştiut că cei care susţin că inima reginei a fost mutată de la Balcic la Castelul Bran mint cu neruşinare. Fiindcă tu i-ai simţit tot timpul prezenţa acolo.
De undeva, din lăuntrul pieptului tău, o voce a repetat, cu o voce ştearsă şi depărtată, vorbele Reginei Maria a României: “Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte...”. Apoi ai urcat scara avionului, fără să mai arunci, aşa cum îţi e obiceiul, o ultimă privire în urmă.
