Cea de-a noua ediţie a Festivalului Internaţional de Film “Transilvania” (TIFF), care s-a desfăşurat la Cluj în perioada 28 mai – 6 iunie, a adunat în cele 14 locaţii 55.000 de spectatori. Reprezentanţii TIFF au comunicat ieri primele cifre oficiale în urma festivalului.
“De-a lungul celor 10 zile de festival au fost proiectate 240 de filme din 47 de ţări şi au fost prezenţi la Cluj 699 de invitaţi din ţară şi străinătate (producători, regizori, actori, scenarişti, critici de film, distribuitori, directori de festivaluri, jurnalişti, etc.)”, au mai comunicat oficialii TIFF. Ediţia din Sibiu a festivalului va începe în 9 iunie şi va dura până în 13 iunie.
Unul dintre evenimentele speciale pe care organizatorii le-au pregătit pentru sibieni este un concert al Tarafului Haiducilor din Clejani. TIFF s-a încheiat oficial, la Cluj, duminică seara, cu proiecţia peliculei “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, în regia lui Andrei Ujică.
Un colaj care îţi face pielea de găină şi îţi provoacă aproape simpatie faţă de dictatorul anilor ’80. Pentru a-l găsi pe Ceauşescu cel pe care nu-l cunoaştem, echipa filmului a vizionat peste 1.000 de ore de imagini ale TVR şi urmează să cerceteze şi Arhiva Naţională de Filme (ANF).
Regizorul a găsit imagini care n-au fost difuzate niciodată. Andrei Ujică reuşeşte să mixeze, rând pe rând, o poveste doar din imagini de arhivă, fără să intervină din off, fără să vrea să fie didactic sau să diabolizeze comunismul. Nu e niciun “statement” în spatele acelor imagini care fie te umplu de groază în faţa mecanismului pink floyd-ian de modelare a creierelor, de creare a “omului nou” (unele), fie îţi induc o voioşie născută din sideraţie tot în faţa conformismului şi absurdităţii (altele).
Documentarul punctează, pe rând, cele mai importante evenimente din cariera politică a lui Ceauşescu, de la moartea lui Gheorghiu-Dej, căruia îi poartă pe umeri sicriul, la numirea sa în funcţia de preşedinte al ţării, vizitele istorice la Bucureşti ale generalului De Gaulle, a lui Nixon, dar şi ale omologilor din blocul sovietic, Dubcek, Jaruzelski, Honecker, escapadele deliro-ideologice ale lui Ceauşescu în China şi Coreea, primirea lui la Londra de către regina Elisabeta a II-a, vizita în SUA, momentul 1968 – poziţionarea în afara politicii hegemonice a URSS-ului, cutremurul din ’77, episodul Constantin Pârvulescu – care ia cuvântul în plenul Adunării Naţionale şi se declară împotriva realegerii lui Ceauşescu.
Totul este pigmentat cu scene de vânătoare, de plajă, intermezzouri de familie, tandreţuri cu Zoe Ceauşescu, loisir. Trei scene mi-au rămas adânc întipărite în minte. Una e o conferinţă de presă, susţinută de Ceauşescu în faţa ziariştilor cehoslovaci, înainte de 1968. N-am mai văzut niciodată filmări cu conferiţe de presă ale dictatorilor, practic nici nu-mi imaginam că aveau loc aşa ceva.
Ceauşescu are un zâmbet de superioritate, răspunde la întrebări cu solicitudine, deşi în limbajul de lemn caracteristic din care nu înţelegi o iotă. Se uită cu milă la un ziarist care insistă de vreo trei ori să i se răspundă la o întrebare despre relaţiile statelor din interiorul Pactului de la Varşovia.
A doua este o manifestaţie-maraton de etalare în pur stil maoist a talentelor româneşti din sport. în faţa balconului în care se află Ceauşescu, defilează care alegorice simbolizând sporturile de iarnă, voleiul, gimnastica etc., toate puse în scenă absolut admirabil, în mişcare, dar păstrându-şi rigiditatea şi locul în Marele Spectacol.
A treia scenă emblematică e cea în care Ceauşescu revizuieşte planurile de transformare şi modernizare a Bucureştiului: el şi sfătuitorii lui se află pe un pod rulant, care oscilează în faţă şi în spate, la comandă, peste o hartă a capitalei, cu un Bucureşti văzut de sus. Tăvălugul trece întocmai ca o cortină de fier peste bucăţi din hartă, iar pe fundal se aude un zgomot care seamănă ori cu dărâmarea a milioane de piese de domino, ori cu o mulţime de cioburi călcate de tancuri.
Lumea veche este neantizată, se clădeşte socialismul. La fel de interesant e că, odată scursă povestea până în anii ’80, imnul “Poporul, Ceauşescu, România” ajunge să fie cântat tot mai fals, ca şi când orchestra ar fi beată, feţele aplaudacilor devin tot mai serioase, nu mai împărtăşesc entuziasmul “revoluţionar” din anii ‘60, filmul se colorează, nu mai este alb-negru şi pregăteşte, astfel, privitorul pentru o nouă etapă a “autobiografiei”: decăderea şi eliberarea.
în film, Ceauşescu are câteva replici care îl umanizează teribil. Spune, între altele, că “simbolismul e bun, tovarăşi, în poezie şi artă, nicidecum în economie” sau că va fi capitalism în România când “o face plopul pere şi răchita micşunele”. însă adaugă precaut şi chiar cu umor: “nu vă grăbiţi, tovarăşi, să aplaudaţi, căci la ce evoluţie are genetica, nu ar fi exclus să vedem plopi care fac pere!”. Un film pe care l-aş mai vedea. Un extraordinar experiment. Reuşit.
Euforie în Piaţa Unirii
Dacă închiderea oficială a TIFF 2010 a avut loc la cinema Republica, cea simbolică s-a petrecut în Piaţa Unirii, aproape la miezul nopţii, după vizionarea filmului rusesc “Zaza”. La finalul peliculei, spectatorii le-au adresat regizorului şi protagoniştilor peliculei întrebări care mai de care mai ciudate, mai amuzante şi care, pe alocuri, făceau ca atmosfera să pară ireal de euforică.
Perechi trecute de 50 de ani, cu limbaj de lemn, dar entuziasm sincer, precum şi tineri care vorbeau de “rahaturile americane” (hollywoodiene) sau întrebau protagonista dacă “în realitate se gâdilă” sunt doar câteva personaje din ineditul grup ad-hoc adunat la miez de noapte în Piaţa Unirii. în timpul dialogului public-regizor-protagonişti (mediat de o traducătoare de o desincronizare captivantă), ecranul gigantic din piaţă a început să se dezumfle încet. Poate cea mai potrivită reprezentare plastică a finalului de festival.
