Dacă vă întrebaţi ce legătură are tabelul periodic al elementelor / evenimentelor cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, dincolo de împărţirea pe grupe de spectacole, sunt de observat reacţiile în lanţ pe care acesta le produce asupra publicului local, a dezvoltării turismului cultural, a felului în care cultura provoacă dezvoltare economică.
Grupa spectacolelor de stradă animă oraşul în decada festivalieră, deschide festivalul spre comunitate. E puntea de legătură între sibieni şi festival, e locul unde spectaculosul şi spectacularul pătrund în cotidianul oraşului. Acrobaţii aeriene cu Xtreme în Piaţa Mare şi pe faţadele de sticlă ale hotelurilor Ibis şi Ramada aduc elemente din universul spectacolului de circ. Transe Express, cu toboşari aerieni, descind şi ei din tradiţia circului ambulant, la fel ca trupele de animaţie stradală: La Fanfare en petard (Franţa) cu spectacolul Fanfara explozivă sau Cangurii pe picioroange animaţi de artiştii de la Icarus (Australia).
Copiii sunt primii care intră în reacţie cu personajele animaţiei stradale, culeg emoţii şi amintiri pentru vârsta adultă, când vor deveni spectatorii sălilor de teatru. Grupa spectacolelor lectură descoperă an de an noi texte de teatru, extrage din laboratorul dramaturgiei contemporane teatrul de mâine. în urmă rămâne anual câte un volum de dramaturgie “Antologia spectacolelor lectură” şi seria pieselor de teatru radiofonic produse ulterior de Radiodifuziunea Română. E în egală măsură un laborator de lucru pentru studenţii facultăţii de teatru sibiene, implicaţi în lecturi.
Teatrul Luni de la Green Hours revine în festival după o absenţă de doi ani în grupa Underground. Teatrul de club, cu texte proaspete şi spectacole în câteva personaje, cu forţe scenotehnice minime, dar cu miză pe interpretarea actoricească, a umplut la refuz Club Zebrano. Două seri incendiare cu Fir’mituri de Lia Bugnar şi Undo ’90 de Frederick Stopppel ilustrează tocmai forţa grupei independenţilor din teatrul românesc.
Ei sunt responsabili de noua dramaturgie românească, de noul public tânăr, de ieşirea teatrului din instituţiile de spectacol, de pătrunderea acestui tip de spectacole în grilele oficiale de selecţie ale festivalurilor (inter)naţionale. Trebuie amintit aici şi “20/20”, spectacolul Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Yorick din Târgu-Mureş, un spectacol de intervenţie socială, inspirat de teatrul documentar care pune în discuţie evenimentele de la Tâgu-Mureş din martie 1990. Grupa conferinţelor a readus la Sibiu personalităţi importante din teatrul internaţional sau cultura română.
Am asistat la Aventura teatrului de artă condusă de George Banu, la istoria teatrului antropologic povestită de Eugenio Barba, la comentariile lui Mike Philips la tema identităţii culturale, l-am redescoperit pe poetul Mircea Dinescu cu ultimele poezii. Dar aşa cum poţi înţelege valoarea fiecărui element chimic doar experimentând în laborator, evenimentele decadei festivaliere îşi vor arăta efectele mult timp după închidere. Grupurile numeroase de turişti, mulţimea particianţilor la evenimentele de stradă, spectacolele jucate cu casa închisă sunt efectul reacţiei în lanţ a ediţiilor precedente. Pentru fiecare participant, festivalul e un laborator pe termen lung, ce continuă dincolo de explozia focurilor de artificii de la închiderea festivalului
