Regizorul propune o peliculă de trei ore, în care joacă şi rolul principal, şi care urmăreşte transformarea unui tip divorţat şi cu copii într-un criminal care ucide patru oameni. De ce? Greu de spus, căci motivul nu este unul evident, care să-ţi sară în ochi, ci rezultatul unei acumulări de elemente traumatice psihic.
Viorel Ghenghea este un om oarecare, la prima vedere, dar pe măsură ce îi urmăreşti viaţa, îl descoperi ca un “ciudat”, taciturn, cu răspunsuri în doi peri, izbucniri de furie şi replici sarcastice. Totuşi, abia la jumătatea filmului apare arma crimei, şi nici atunci prevestind viitoarea desfăşurare a acţiunii. Viorel va ucide patru persoane, apoi se va preda poliţiei, supunându-se docil năucitoarei proceduri birocratice. Asta se întâmplă în trei ore în “Aurora”, punând la încercare răbdarea spectatorului, provocându-i o anumită iritare prin tempoul lent şi cadrele de filmare neconvenţionale, în care personajele doar se aud, în timp ce vezi conturul unei uşi sau ceafa unui om – de remarcat imaginea lui Viorel Sergovici.
Filmul plictiseşte uneori, stârneşte interesul sau reacţia alteori, la final ţi se pare că-i lipseşte ceva, iar a doua zi începi să te gândeşti la el şi nu mai ai opinia proastă din ziua precedentă. E însă o chestiune de timp ca “declicul” interior al filmului să devină limpede în mintea privitorului. Titlul dat de Cristi Puiu e o trimitere la substantivul comun “auroră”, dar pelicula e o replică la “Sunrise” (“Răsărit”) de Murnau, spune regizorul.
