Puşcăriaşii Romei, strămoşii noştri?

Românii nu se trag din daci şi romani, ci din tâlhari la drumul mare, conform unei scrieri medievale cercetate de istoricul Ovidiu Pecican.

 O adevărată poveste poliţistă, care investighează felul în care se scriau cronicile istorice medievale, unele “comandate” în funcţie de interesele politice, este cea mai recentă carte a istoricului clujean Ovidiu Pecican, “Letopiseţul unguresc”, publicată de Editura Tribuna.

 

Autorul studiază un text din secolul XIV, reprodus în celebrul “Letopiseţ al Ţării Moldovei” de un cronicar mai puţin cunoscut, Simion Dascălul. Acest straniu “Letopiseţ unguresc” acreditează ideea că românii ar fi “tâlhari de drumul mare”, trimişi în ajutorul regelui maghiar Ladislau în luptele acestuia cu tătarii (mongolii) de la sfârşitul secolului XIII. Este “Letopiseţul unguresc” credibil sau e doar o scriere comandată pentru a discredita tentativele nobilimii române din Maramureş şi Ardeal de a-şi păstra identitatea şi privilegiile?

 

Conform “Letopiseţului unguresc”, citat de Simion Dascălul, după victoria asupra tătarilor, prilej cu care a fost “colonizată” şi Moldova, regele Ladislau a decis să-i răsplătească pe tâhari cu pământuri în Maramureş, “loc pustiu şi sălbatec, îngrădit cu munţi pinprejur, între Ţara Leşască şi Ţara Ungurească”. Dintre aceşti aşa-numiţi tâlhari va apărea apoi Bogdan de Cuhea, domn al Moldovei, socotit “infidel notoriu” de către regalitatea maghiară. Această oponenţă a unei părţi din nobilimea română l-a determinat pe regele Ludovic cel Mare să comande un text “de propagandă” anti-românesc. Aşa s-a născut “Letopiseţul unguresc”, apreciază Ovidiu Pecican.  

 

Apariţia “Letopiseţului unguresc”, cândva în secolul XIV, a avut un temei politic, dar informaţiile conţinute aici sunt mai vechi. “Cea mai veche sursă în care se acreditează ideea că românii sunt tâlhari e o cronică bizantină din 1066”, spune Ovidiu Pecican. Datele apar apoi şi în cronici bulgare sau polone. “Credibilitatea unei informaţii se verifică în oglindă. Dacă apare în mai multe surse, informaţia se validează”, explică istoricul.

 

 Pecican atrage însă atenţia că în perioada medievală cronicile aveau un rol foarte clar. “Nu existau texte inocente în acea epocă. Toate aveau mobiluri politice sau identitare. Unele stigmatizau, altele validau o identitate”, precizează el, dând ca exemplu “Gesta lui Roman şi Vlahata”, o cronică românească, în care “tâlharii” sunt văzuţi ca nişte viteji, înnobilaţi de regele maghiar pentru meritele lor în bătălia cu tătarii.

 

Tentativele de întemeiere a unor state independente de coroana maghiară a făcut ca românii să devină victimele acestui letopiseţ “comandat”, dar informaţia vehiculată aici e una de luat în considerare. „Studiind «Letopiseţul unguresc» retrasăm istoria unui stigmat colectiv”, îşi sintetizează Ovidiu Pecican volumul.

 

Cronicarul “scornitor”  

 

Pentru descoperirea “Letopiseţului unguresc”, Simion Dascălul a fost acuzat de Miron Costin şi Dimitrie Cantemir de “scorneală”. De fapt, cronicarul se întemeia pe dovezi din secolul XIV, doar că acestea nu erau potrivite pentru construcţia identităţii româneşti operate de istoriografia românească.

 

Explicatia foto: Ovidiu Pecican a lucrat timp de 25 de ani la volumul său, provocat de o cercetare iniţiată încă din primul an de facultate / foto Aida Ilie