Călători prin cosmosul singurătăţii
- Scris de Claudiu Groza
- 03 Oct 2010, 23:04
- Cultură
- Ascultă știrea
DISTRIBUIE
“Ultimul mesaj al cosmonautului...”, un spectacol “marca” Radu Afrim, a deschis sâmbătă seara stagiunea Naţionalului clujean.
Doi cosmonauţi “uitaţi” în spaţiu, o tânără derutată care-şi caută echilibrul, un bărbat de succes social care se sinucide, un astronom pensionar, o soţie îngrijorată sunt doar câteva dintre personajele care populează acţiunea piesei “Ultimul mesaj al cosmonatului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică” de David Greig, jucată sâmbătă seara în premieră la Teatrul Naţional din Cluj, în regia lui Radu Afrim.
Textul datează din 1999 şi este inspirat de o întâmplare reală: cazul cosmonautului sovietic Serghei Krikalev, “uitat” timp de aproape un an pe staţia spaţială Mir în perioada evenimentelor care au dus la dispariţia URSS, în 1991. Fireşte, Greig pleacă de la acest pretext pentru a construi o situaţie poetic-dramatică, în care pune în chestiune condiţia umană. Nu mai puţin, regizorul Radu Afrim re-interpretează în maniera sa originală piesa autorului britanic, accentuând anumite inflexiuni ale intrigii.
Casimir şi Oleg sunt doi cosmonauţi aflaţi în spaţiu de vreo 12 ani. Primul are o fiică, pe care încearcă zadarnic s-o contacteze prin intermediul staţiei radio stricate. Casimir va muri, de altfel, încercând să repare dispozitivul. Pe Pământ, Nastasia, fiica lui, a plecat din Rusia în Occident, căutând o viaţă mai bună. E amanta lui Keith, un bărbat căsătorit, care dispare la un moment dat în mare, fiind apoi căutat de soţia sa, Vivienne. Aceasta se va întâlni pe un munte cu Bernard, fost inginer spaţial, refugiat aici după accidentul navetei Ariane. Nastasia îşi va găsi un răgaz în braţele nordicului Eric, sperând în continuare la ceva bun, dar gândindu-se şi la tatăl ei. Aparent, intriga e relativ pâcloasă, unele interacţiuni nefiind clare nici în spectacol. Totuşi, nu e greu de descifrat că fiecare din aceste personaje e singur, fiecare caută ceva, fiind legaţi de subtile şi neştiute fire destinale. Vivienne, de pildă, se întâlneşte cu Bernard pe muntele pictat pe cravata dăruită lui Keith de Nastasia. Inginerul este cel care primeşte semnalul lui Casimir, dar îl consideră un mesaj extraterestru etc.
Radu Afrim a construit spectacolul după formula sa inconfundabilă. Eroii sunt secondaţi de coregrafia unui corp de “manevră” alcătuit din cosmonauţi, astfel că atmosfera spectacolului devine una ca de vis, ca de derivă spaţială. Unele interludii sunt de mare plasticitate vizuală, iar partea de extra-text adăugată de regizor – cu neaoşisme de genul “Fugi d-acilea!” sau replici care sparg convenţia dramatică, în care sunt menţionate numele unor actori – s-a integrat perfect în maniera ghiduşă şi post-modernă a lui Afrim. Video-decorul lui Istvan Szakats a reuşit să dea personalitate spectacolului, fie că reprezenta tapetul unei case burgheze, spaţiul cosmic sau un aeroport cu oameni-umbre, iar scenografia Adrianei Grand – în care au excelat costumele, cu un decor economic, redus la câteva fotolii, canapele, lampadare etc. – s-a dovedit eficientă scenic. Actorii clujeni au evoluat onorabil, fie că era vorba de roluri principale sau de cele “anonime”. S-au remarcat Ramona Dumitrean (Nastasia), Irina Wintze (Vivienne), Ovidu Crişan şi Cristian Rigman (Casimir şi Oleg), Patricia Boaru (Claire). Studenţii distribuiţi de Afrim în rolurile neutre al Cosmonauţilor s-au dovedit un “corp-ansamblu” disciplinat.
Calităţi şi defecte
“Ultimul mesaj...” este un spectacol afrimian de cea mai bună calitate, care va avea cu siguranţă succes, dar nu este o capodoperă a regizorului. Adică are nişte hibe, unele structurale, altele conjuncturale. Una din ele este o precipitare a intrărilor-ieşirilor din scenă, care induce confuzie asupra unor situaţii dramatice. E cazul primei secvenţe Bernard-Vivienne, când astronomul apare subit, derutant. În scena “The High and Down Show” apar nişte “gaguri” gratuite, de parcă regizorul ar fi vrut să “umple” nişte goluri, iar scena pare gonflată. Artificiile sunt, de altfel, destul de dese, până la un sărut pe gură al Silviei cu Nastasia, absolut gratuit în context. Această mixtură de elemente savuroase tipice lui Afrim – Irina Nistor traduce la un moment dat un dialog – şi artificii fără miză scade ceva din anvergura spectacolului. Indiscutabil însă, “Ultimul mesaj...” e o montare de văzut, mai ales de către cei care încă nu-l cunosc pe Radu Afrim.
Textul datează din 1999 şi este inspirat de o întâmplare reală: cazul cosmonautului sovietic Serghei Krikalev, “uitat” timp de aproape un an pe staţia spaţială Mir în perioada evenimentelor care au dus la dispariţia URSS, în 1991. Fireşte, Greig pleacă de la acest pretext pentru a construi o situaţie poetic-dramatică, în care pune în chestiune condiţia umană. Nu mai puţin, regizorul Radu Afrim re-interpretează în maniera sa originală piesa autorului britanic, accentuând anumite inflexiuni ale intrigii.
Casimir şi Oleg sunt doi cosmonauţi aflaţi în spaţiu de vreo 12 ani. Primul are o fiică, pe care încearcă zadarnic s-o contacteze prin intermediul staţiei radio stricate. Casimir va muri, de altfel, încercând să repare dispozitivul. Pe Pământ, Nastasia, fiica lui, a plecat din Rusia în Occident, căutând o viaţă mai bună. E amanta lui Keith, un bărbat căsătorit, care dispare la un moment dat în mare, fiind apoi căutat de soţia sa, Vivienne. Aceasta se va întâlni pe un munte cu Bernard, fost inginer spaţial, refugiat aici după accidentul navetei Ariane. Nastasia îşi va găsi un răgaz în braţele nordicului Eric, sperând în continuare la ceva bun, dar gândindu-se şi la tatăl ei. Aparent, intriga e relativ pâcloasă, unele interacţiuni nefiind clare nici în spectacol. Totuşi, nu e greu de descifrat că fiecare din aceste personaje e singur, fiecare caută ceva, fiind legaţi de subtile şi neştiute fire destinale. Vivienne, de pildă, se întâlneşte cu Bernard pe muntele pictat pe cravata dăruită lui Keith de Nastasia. Inginerul este cel care primeşte semnalul lui Casimir, dar îl consideră un mesaj extraterestru etc.
Radu Afrim a construit spectacolul după formula sa inconfundabilă. Eroii sunt secondaţi de coregrafia unui corp de “manevră” alcătuit din cosmonauţi, astfel că atmosfera spectacolului devine una ca de vis, ca de derivă spaţială. Unele interludii sunt de mare plasticitate vizuală, iar partea de extra-text adăugată de regizor – cu neaoşisme de genul “Fugi d-acilea!” sau replici care sparg convenţia dramatică, în care sunt menţionate numele unor actori – s-a integrat perfect în maniera ghiduşă şi post-modernă a lui Afrim. Video-decorul lui Istvan Szakats a reuşit să dea personalitate spectacolului, fie că reprezenta tapetul unei case burgheze, spaţiul cosmic sau un aeroport cu oameni-umbre, iar scenografia Adrianei Grand – în care au excelat costumele, cu un decor economic, redus la câteva fotolii, canapele, lampadare etc. – s-a dovedit eficientă scenic. Actorii clujeni au evoluat onorabil, fie că era vorba de roluri principale sau de cele “anonime”. S-au remarcat Ramona Dumitrean (Nastasia), Irina Wintze (Vivienne), Ovidu Crişan şi Cristian Rigman (Casimir şi Oleg), Patricia Boaru (Claire). Studenţii distribuiţi de Afrim în rolurile neutre al Cosmonauţilor s-au dovedit un “corp-ansamblu” disciplinat.
Calităţi şi defecte
“Ultimul mesaj...” este un spectacol afrimian de cea mai bună calitate, care va avea cu siguranţă succes, dar nu este o capodoperă a regizorului. Adică are nişte hibe, unele structurale, altele conjuncturale. Una din ele este o precipitare a intrărilor-ieşirilor din scenă, care induce confuzie asupra unor situaţii dramatice. E cazul primei secvenţe Bernard-Vivienne, când astronomul apare subit, derutant. În scena “The High and Down Show” apar nişte “gaguri” gratuite, de parcă regizorul ar fi vrut să “umple” nişte goluri, iar scena pare gonflată. Artificiile sunt, de altfel, destul de dese, până la un sărut pe gură al Silviei cu Nastasia, absolut gratuit în context. Această mixtură de elemente savuroase tipice lui Afrim – Irina Nistor traduce la un moment dat un dialog – şi artificii fără miză scade ceva din anvergura spectacolului. Indiscutabil însă, “Ultimul mesaj...” e o montare de văzut, mai ales de către cei care încă nu-l cunosc pe Radu Afrim.
DISTRIBUIE
Comenteaza
