Rugându-ne cu Isus: Tatăl nostru,...

Fără a fi deloc întâmplător, căci pentru un creştin nimic nu este întâmplător, cu puţin timp în urmă am început, cu multă curiozitate, lecturarea primei părţi a lucrării mai ample şi încă neterminată a Papei Benedict al XVI-lea, “Isus din Nazaret” (Traducere: Alexandru Mihăilescu, Editura Rao, Bucureşti, 2010).

Cartea este de o extraordinară frumuseţe teologică şi spirituală, având un scop bine determinat: zidirea sufletească a credincioşilor şi întărirea lor întru credinţă. Toată bogăţia teologică a eruditului teolog, îndeobşte recunoscut pentru amploarea şi profunzimea gândirii sale, nu este nicidecum direcţionată spre o dispută cu diferitele curente şi interpretări legate de persoana Mântuitorului Hristos, ci, corectând, acolo unde era nevoie, anumite tendinţe, totul este admirabil construit pentru a face să strălucească în adevăr chipul întregit al lui Isus Hristos.

Bucurându-mă de lumina acestor minunate învăţături, am crezut potrivită împărtăşirea anumitor aprofundări ale Papei Benedict şi în cadrul paginilor revistei noastre. Din cuprinsul diverselor teme abordate, care toate ar merita o lecturare atentă şi, mai ales, o meditare îndelungată, am găsit de bun augur să abordăm, pe parcursul a mai multor numere, rugăciunea domnească “Tatăl nostru”. Scopul acestor prezentări nu este de a întocmi articole teologice de nivel academic, ci de a pune în lumină acele interpretări ale Sfântului Părinte care, cred eu, ne vor aduce în suflete mai multă lumină şi pace.

În introducerea la comentariul propriu-zis al rugăciunii, Sfântul Părinte se referă la contextul biblic în care se situează “Tatăl nostru” în Evanghelia după Matei şi în cea după Luca. La Matei, contextul este cel al unei cateheze despre cum trebuie să fie rugăciunea: nu un spectacol oferit celor din jur, ci discreţia - proprie oricărei relaţii de iubire - trebuie să fie caracteristica principală. Aceasta, însă, nu exclude rugăciunea comunitară: “«Tatăl nostru» este chiar o rugăciune la persoana întâi plural, şi numai făcând parte din acest «noi» al copiilor lui Dumnezeu putem transgresa hotarele acestei lumi şi să ne ridicăm până la El” [p. 122].

O altă formă eronată de rugăciune, asupra căreia ne atrage atenţia însuşi Mântuitorul, este pălăvrăgeala, cuvinte fără număr, care sufocă de-a dreptul spiritul. Toţi cunoaştem pericolul care ne paşte atunci când rostim formule de mult cunoscute, iar spiritul nostru se află în altă parte. Pentru a depăşi, însă, acest pericol este absolut necesar să existe în adâncul sufletelor noastre o adevărată întoarcere către Dumnezeu. “Această orientare care marchează în totalitate conştiinţa noastră, prezenţa tacită a lui Dumnezeu la baza gândirii, simţirii şi fiinţei noastre, o numim «rugăciunea continuă»” [p. 123]. Starea aceasta de interiorizare prin care suntem cu Dumnezeu are nevoie şi de rugăciunea concretă, de cuvinte, imagini ori gânduri. “Cu cât este Dumnezeu mai prezent în noi, cu atât mai mult vom putea fi cu adevărat cu El, în cuvintele rugăciunii” [p. 123]. Sfântul Părinte realizează, în continuare, o foarte nuanţată trecere dinspre o rugăciune orală de o factură - am zice - mai personală, spre rugăciunea orală oficială a Bisericii. În acest sens, aminteşte rugăciunea Psalmilor şi rugăciunea liturgică, în general, prin care Dumnezeu însuşi ne învaţă cum să ne rugăm, pentru că de la noi putere, noi, oamenii, “nu ştim să ne rugăm cum se cuvine”. Psalmii “sunt cuvinte pe care Spiritul Sfânt le-a dăruit oamenilor, Spiritul lui Dumnezeu devenit cuvânt. Astfel ne rugăm «în spirit» cu Spiritul Sfânt. Bineînţeles că acest lucru e cu prisosinţă valabil şi pentru rugăciunea “Tatăl nostru”: ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele date de Dumnezeu însuşi, spune Sfântul Ciprian. Şi el mai adaugă: când spunem rugăciunea «Tatăl nostru», în noi se împlineşte făgăduinţa lui Isus referitoare la adevăraţii închinători, care se închină Tatălui «în spirit şi în adevăr»” [p. 124].

Referindu-se la contextul din Evanghelia după Luca în care se situează rugăciunea “Tatăl nostru”, Sfântul Părinte observă că ucenicii, văzându-L pe Mântuitor rugându-se, îşi exprimă dorinţa de a învăţa să se roage de la El. Este semnificativ faptul că Luca pune “Tatăl nostru” în legătură cu rugăciunea personală a lui Isus, pentru că “El (Isus) ne face astfel părtaşi la rugăciunea Sa, ne călăuzeşte în dialogul cu Iubirea întreită, înălţând nevoile noastre umane până la inima lui Dumnezeu” [p. 125]. Această afirmaţie, pe care am putea să o numim ascendentă, este la fel de valabilă şi în sens descendent. Astfel, rugăciunea “Tatăl nostru” ne arată şi calea spre rugăciunea interioară, ne dă repere fundamentale pentru existenţa noastră, cu ajutorul cărora putem să ne transformăm după chipul Fiului. Sfântul Părinte subliniază un fapt care merită să fie reţinut de creştinul zilelor noastre, care, atunci când spune Rugăciunea Domnească, este preocupat mai mult de intenţia pentru care spune rugăciunea, decât de esenţa rugăciunii: “Semnificaţia din «Tatăl nostru» transcende simplei comunicări a unor cuvinte de rugăciune. Intenţia rugăciunii este să modeleze existenţa noastră, să ne introducă în gândul lui Isus” [p. 125].

În concluzie, parafrazând spusele Sfântului Părinte, vom spune că rugăciunea “Tatăl nostru” este o rugăciune a lui Isus şi că ni se deschide nouă prin comuniunea cu El. Şi pentru că este rugăciunea Sa, este o rugăciune trinitară: împreună cu Isus Hristos, prin Spiritul Sfânt, ne rugăm Tatălui.

(Pr. Daniel AVRAM)