Nu aş dori să par cuprinsă de obsesii apocaliptice şi nicidecum să le alimentez în cazul altora, dar mă simt îndemnată să reflectez la câteva lucruri pornind de la un eveniment ca erupţia vulcanului Eyjafjallajokull din Islanda şi propagarea norului de cenuşă.
întâi de toate, mă gândesc cu groază la puterea pe care o au mass-media asupra noastră. Lumea de azi înlătură revelaţia şi orice învăţătură care revendică o autoritate, dar îmbrăţişează, de cele mai multe ori acritic, tot ceea ce îi servesc televiziunile în materie de informaţie şi opinii prefabricate. Nu spun neapărat că în contextul evenimentelor din ultimele două săptămâni s-a încercat manipularea în masă, dar sunt convinsă că marile concerne sunt tot mai conştiente de puterea pe care o au asupra oamenilor în acest sens şi oamenii tot mai dependenţi de această putere “supremă” [1].
De unde ştim când suntem informaţi şi când dezinformaţi? Poate că îmbrăţişarea unui sistem coerent de valori, simţul spiritual şi o reflecţie constantă asupra adevărurilor şi Adevărului (care pentru mine este sinonim cu Hristos) ne-ar putea ajuta în acest sens, poate şi suportul unei comunităţi care să favorizeze schimbul de idei şi coerenţa în credinţă. De ce ne-am lăsa uniformizaţi în ceea ce priveşte gândirea şi stilul de viaţă? Suntem unici înaintea lui Dumnezeu, nu avem niciun motiv să devenim altminteri în faţa societăţii, aliniindu-ne până la a deveni o simplă componentă într-un mecanism manevrabil.
Mă gândesc apoi la răul din lume – această “enigmă teologică” pe care nu voi căuta să o dezleg aici – care pare a ne împresura azi mai mult ca oricând. Cred, pe de o parte, că răul este azi mai evident şi din pricina efectului media. Până la un punct, din această perspectivă, mijloacele de informare în masă pot sluji la cunoaşterea şi îndreptarea problemelor. Aşa de pildă, informarea rapidă în ceea ce priveşte situaţia şi nevoile dintr-o zonă afectată de o catastrofă naturală poate facilita venirea în sprijinul persoanelor afectate, suscitând mai mult ori mai puţin profunde mişcări de solidaritate [2].
Dintr-o perspectivă creştină, am putea spune că aproapele nostru de departe pe care suntem chemaţi să îl iubim ne este adus alături, fiindu-ne în putinţă a-l sprijini în dificultatea sa concretă. Dar prea adesea răul ne este prezentat pe micile ecrane în chip obsesiv, la orice oră, în orice context, începând cu marile dezastre şi sfârşind cu infracţiuni pe care mijloacele de informare în masă le-ar putea lăsa strict pe seama justiţiei, în competenţa căreia intră. Căci miza îmi pare adesea a fi nu aceea de a înfiera faptele rele pentru ca acestea să nu se repete, ci într-un sens tocmai aceea de a toci sensibilitatea oamenilor în faţa răului (dacă vedem de toate, sfârşim prin a ne obişnui cu de toate, dacă ne obişnuim cu de toate, sfârşim prin a le înţelege pe toate, dacă le înţelegem pe toate, sfârşim prin a le accepta pe toate – nu-i aşa?) sau, mai grav, a oferi adevărate modele pentru săvârşirea răului.
Cred, pe de altă parte, că răul în lume sporeşte, dar nu abstract. “Lumea e cum suntem noi” ori, altfel spus, noi suntem cei care facem răul să se înmulţească în lume, prin mai micile sau mai marile răutăţi de zi cu zi, chiar şi prin cele ascunse, prin cele pe care le-am putea socoti într-un fel sau altul justificate ori prin acelea care ne-ar părea că nu-i afectează nicidecum pe alţii. Căci ce altceva este “păcatul luminii” despre care vorbeşte evanghelistul Ioan dacă nu atitudinea generatoare de păcat, mulţimea păcatelor acumulate în timp? Sigur că Fiul lui Dumnezeu a venit să mântuiască lumea, dar este necesar ca lumea să şi accepte lucrarea sa de izbăvire pentru ca mântuirea să fie operantă. Or, omul de azi pare mai mult decât oricând marcat de autosuficienţă, miezul păcatului dintâi şi dintotdeauna constând în dorinţa de a fi ca Dumnezeu, de a hotărî cu de la sine putere ceea ce este bine şi ceea ce este rău, aşa cum într-un limbaj simbolic ne arată primele pagini ale Scripturii.
Stăpânim spaţiul, creăm tehnologie adesea distrugătoare [3], dar nu suntem în stare (sau nu ne trece prin minte?) să o folosim pentru a înlătura pericolul unui nor de cenuşă. Oricum, dacă norul totuşi ne va afecta, ne vom descurca fără doar şi poate singuri, o eventuală iniţiativă de a cere prin rugăciune sprijinul Domnului pentru aceasta riscând a cădea în derizoriu (aceasta nu înseamnă pur şi simplu că în cazul unui dezastru ar trebui să ne închidem în case aşteptând să se sfârşească sau... sfârşitul). Nu mai suntem pe vremea bunicilor, nu-i aşa, care se rugau să îndepărteze Dumnezeu norul ce ameninţa să verse potop sau grindină peste culturi.
Poate că totuşi ar fi un prilej de a ne scutura puţin de autosuficienţă... Altminteri, poate nici bunicii nu se rugau neapărat şi pentru recoltele celor din satul vecin. Am remarcat oricum faptul că erupţia vulcanului din Islanda a început să ia proporţii de “cataclism” numai când norul s-a apropiat de ţara noastră, până atunci fiind o simplă “curiozitate”. Aceasta pentru că o altă problemă a lumii noastre îmi pare a fi aceea că este bolnavă de indiferenţă. Mi-a reţinut deopotrivă atenţia faptul că mai mult decât pericolul pierderii de vieţi omeneşti, mai mult decât evacuarea a mii de persoane din zonele de risc, mai mult decât de sutele de mii de persoane surprinse departe de casă de închiderea spaţiului aerian, televiziunile păreau preocupate de pierderile financiare ale companiilor aviatice, respectiv de dificultăţile în care se aflau oamenii de afaceri blocaţi prin aeroporturi.
Revin aici la primul aspect la care v-am propus să reflectăm, şi anume puterea de manipulare a mijloacelor de informare în masă. Nu fără a mă teme întrucâtva de a cădea eu însămi în indiferenţă faţă de problemele altora, mă întreb – ca profan într-ale economiei – cât adevăr este în ideea atât de intens vehiculată a pierderilor companiilor aviatice, în condiţiile în care mass-media vorbeau desigur de suspendarea zborurilor, dar deopotrivă de nerambursarea preţului biletelor către călători. Ce pierd aşadar companiile aviatice dacă nu operează zborurile şi totuşi au încasat preţul a mii de curse? Pierd profitul, desigur, scade cifra de afaceri, se dereglează bursa. Societatea noastră, de altminteri, face o acută distincţie între câştigători şi perdanţi, pe cei din urmă dispreţuindu-i, dacă nu le chiar refuză dreptul la viaţă (şi mă gândesc aici la mentalitatea eugenică atât de larg răspândită). Cum ar putea, aşadar, cei din top să accepte o cât de mică pierdere (profesional, financiar vorbind)?
Dar poate că norul de cenuşă – interesant, cenuşa este în Sfânta Scriptură şi în Biserică un simbol al pocăinţei, al slăbiciunii umane, al caracterului pieritor al omului, al păcătoşeniei implicit, al nevoii noastre de ajutor din partea lui Dumnezeu, pe scurt, reversul a tot ceea ce manifestă autosuficienţa omului recent – este pentru noi toţi o chemare la a ne schimba atitudinea. Dacă nu ar fi indiferenţi faţă de nevoile aproapelui şi faţă de adevăr, reprezentanţii companiilor aviatice ar putea, chiar dacă nu rambursează preţul biletelor (“în caz de catastrofe naturale, compania nu este obligată să restituie pasagerilor costurile călătoriei” ce nu a avut loc, afirma reprezentantul unei companii aeriene, părând a-şi cunoaşte – ca oricine în societatea noastră – drepturile, nu şi responsabilităţile), să participe creativ la rezolvarea concretă a dificultăţilor nedorite de nimeni în care se află călătorii (în colaborare cu companii de transport de alt gen – dar capacitatea de a colabora lipseşte deopotrivă lumii noastre).
Dar reprezentanţii companiei sunt indiferenţi faţă de clienţii lor, iar aceştia sunt indiferenţi unii faţă de alţii (după cum părinţii sunt indiferenţi faţă de copii, iar copiii indiferenţi faţă de părinţi, patronii faţă de salariaţi, funcţionarii faţă de contribuabili etc.): “Ultimul loc în ultimele avioane ce-şi iau zborul sunt cele mai râvnite”, se afirma la un post de televiziune, călătorii se înghesuie în gări, la agenţiile care închiriază autoturisme etc.; mă întreb dacă îi trece cuiva prin minte în astfel de situaţii posibilitatea de a se asocia cu alţii ce au destinaţii comune sau numai să-şi rezolve problema în mod individualist. Oricum, dacă în lumea noastră ar domni legea iubirii de aproapele (ca reflex firesc al iubirii lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu), iar nu legea junglei, am reuşi să biruim – colectiv şi individual – răul, pe singura cale cu putinţă, şi anume prin bine.
Căci, atunci când spunem că lumea aceasta este pe dos, că este bântuită de rău, nu facem decât să aruncăm o privire în oglindă. Oare este nevoie să coboare mai mult spre capetele noastre cenuşa pentru a ne întoarce?
Note:
1. Mă gândesc uneori că, dincolo de legea economiei de piaţă, ofertele televiziunilor – inevitabil concurente – dar şi ale companiilor de telefonie fixă şi mobilă sunt pur şi simplu creatoare de dependenţă. Acel program în plus, acel pachet promoţional menit să satisfacă toate gusturile, acel anume abonament cu atâtea minute incluse, acele noi servicii – dar şi toate facilităţile versiunii “n” a “...mail” sau cutare ofertă a cutărui mare magazin – etc., par a răspunde nevoilor noastre stringente; în fapt însă dezvoltă noi şi noi nevoi, făcându-ne – în absenţa vigilenţei – să cădem în plasa dependenţei. Desigur că nu este vorba aici de a acuza televiziunile, companiile, site-urile: în cea mai mare măsură de noi depinde intrarea în acest dinamism. Sigur că nu este uşor nici să mergem împotriva curentului, dar nu este nici imposibil.
2. Dacă solidaritatea ar fi însă constantă, am înţelege că lumii noastre nu-i lipsesc resursele pentru ca toţi oamenii să trăiască în chip cu adevărat demn de om, ci doar disponibilitatea de a împărţi resursele. Acest lucru este valabil atât în ceea ce priveşte dificultăţile din lumea a treia, cât şi acelea mai mult ori mai puţin evidente ale oamenilor de lângă noi.
3. Desigur că tehnica nu are numai valenţe negative, dar – rod al puterii “creatoare” a omului, expresie a darului lui Dumnezeu, care l-a înzestrat pe om cu raţiune şi l-a făcut administrator al creaţiei sale – aceasta este adesea folosită, paradoxal, împotriva omului şi demnităţii umane.
Simona Ştefana ZETEA
