Aceste câteva rânduri pe care le-am adunat nu se doresc deloc a fi înscrise în rigorile unui articol ştiinţific. Dimpotrivă, ceea ce m-a împins să aleg tema şi titlul acestei scurte meditaţii a fost cazul Andreei care, chiar dacă de vârstă tânără, se luptă de mai mulţi ani cu un cancer deosebit de grav şi care, după ce verdictul medicilor a căzut cu greutatea şi ascuţişul unei "securi" - "Mai ai de trăit doar câteva luni" -, s-a încăpăţânat să lupte şi să caute remedii în natura lăsată de Dumnezeu, iar acele "câteva luni" s-au prelungit în câţiva ani. De curând, însă, boala nevindecată şi-a făcut din nou resimţită prezenţa dureroasă şi nu poţi să nu fii impresionat de curajul Andreei în a căuta o nouă soluţie, asta fără a se plânge prea tare şi, evident, fără a-şi întrerupe munca de pe urma căreia poate să-i întreţină şi pe părinţii ei aflaţi într-o situaţie economică şi socială dificilă. Veţi spune, citind acestea, că sunt multe persoane aflate în situaţii asemănătoare, poate chiar mai dramatice, şi că, din păcate, pentru multe dintre ele nu se mai poate face nimic. Este adevărat, însă, că, dincolo de toate acestea, rămâne o mare interogaţie: cum şi de ce unele persoane, atât de dedicate, ducând o viaţă demnă, chiar buni credincioşi, trebuie să îndure un astfel de calvar? Cu ce au greşit în faţa lui Dumnezeu?
Din capul locului se impun, aici, două precizări: 1) pentru aceste întrebări este foarte dificil de găsit răspunsuri pertinente; 2) eventualele răspunsuri nu vor ajunge niciodată să desluşească taina suferinţelor omeneşti. Abatele Gaston Courtois, în lucrarea sa Când suferim [Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 2010], sublinia, pe bună dreptate, că "suferinţa este un mister înfricoşător. Fără a pretinde să-l limpezim, putem, totuşi, în faţa crucifixului, să distingem adânca lui semnificaţie" (p. 5). Pentru un creştin, aşadar, ceea ce va da un sens suferinţelor este lumina cea dumnezeiască. De aceea, lucrul cel mai simplu de împlinit este îndreptarea privirii spre Hristos, care, din iubire pentru oameni, a vrut să aibă experienţa durerii. Invitaţia este de a găsi întărirea de care avem nevoie în trăirea prezenţei lui Hristos. Doar astfel este posibilă o atitudine creştină pozitivă în momentele de grea încercare ale vieţii.
Aşa cum se poate observa, întrebarea "de ce suferim?" se transformă în "cum să găsim un sens suferinţei?". Oricât am încerca să găsim răspuns la prima întrebare, nu vom reuşi, pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu depăşeşte setea noastră nerăbdătoare de a găsi o explicaţie la tot ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Cum, însă, suferinţele sosesc vrând-nevrând în existenţele noastre fragile, singura preocupare pe care trebuie să o avem este găsirea sensului acestora sau, cu alte cuvinte, modalitatea de a trăi pozitiv în mijlocul tuturor frământărilor şi durerilor inerente. În acest sens, e important să înţelegem că suferinţa este, în lumina credinţei, o putere nebănuită. Ba mai mult, convingerea că această putere poate fi folosită în sens pozitiv constituie, în mare parte, secretul în suportarea cu răbdare, dacă nu chiar cu bucurie, a încercărilor vieţii.
"Isus Hristos răstignit - spunea foarte frumos acelaşi abate Courtois -, iată realitatea supremă în care creştinul care suferă găseşte lumină, pildă de urmat, tărie şi mângâiere. Desigur, lupta rămâne pentru el aspră, dar, ţinându-se la picioarele crucii, el are sentimentul puternic că nu este singur. Alături de el, mai mult încă, în el, Hristos este acela care suferă şi luptă cu putere" [op. cit., p. 67]. Hristos, suferind îndelung până la moartea pe cruce din dragoste pentru noi şi mântuirea noastră, este nerăbdător în a se uni cu noi în suferinţele noastre. Nu există nicio părticică din suferinţa noastră pe care Domnul să nu accepte să o resimtă, să o ia în seamă, să o transforme în nesfârşită răscumpărare. Sigur că pentru aceasta este nevoie de voinţa noastră de a ne dărui Lui şi de încrederea şi iubirea cu care Îl chemăm în ajutor. Odată ce I-am deschis Domnului poarta inimii noastre, El ne încorporează în Sine însuşi, pentru a putea suferi cu El şi în El. În acea clipă putem spune, cu Apostolul Pavel: "m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine" (Gal 2, 20). Acestui context i se potriveşte foarte bine cuvântul părintelui şi filosofului francez Sertillanges, care fusese învrednicit de cunoaşterea experimentală a crucii mântuitoare: "Dumnezeu n-a venit să suprime suferinţa; n-a venit nici măcar s-o explice, ci a venit s-o umple cu prezenţa Sa".
Andreei şi tuturor celor care suferă de pe urma unor boli incurabile, dar şi celor care au de îndurat încercări grele, aş îndrăzni să le şoptesc cu umilinţă, şi asta pentru a nu părea nicidecum că sunt în măsură să "dau lecţii", atât de inspiratul cuvânt al Sfântului Augustin, care reprezintă, de fapt, chemarea lui Dumnezeu adresată fiecărui suflet credincios: "Şterge-ţi lacrimile şi nu plânge dacă Mă iubeşti!".
Pr. Daniel AVRAM
