Dov Simens: “Aş uita de sudul Franţei şi nordul Spaniei pentru o casă lângă Cluj”

Dezarmant de sincer, Dov Simens a vorbit mai bine de o oră pentru ZIUA de CLUJ despre viaţa sa, demnă de un film american, familie, călătorii, de ce nu are mobil şi cum împarte banii cu soţia. Subliniază mereu că nu predă artă şi admiră modestia starurilor cu care a avut de-a face.

Ce v-a convins să veniţi la Cluj?
Eu predau în multe oraşe din lume şi la Londra de două ori pe an. Manuela Morar (organizatoare a cursului 2 Day Film School din cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania - n. red. ) a fost la unul din cursuri şi ea mi-a spus că România are nevoie de această informaţie. Eu nu predau artă, doar partea de afacere şi se numeşte show business. Practic, îi învăţ pe studenţi cum să facă filme care aduc profit. Nu te învăţ cum să faci un film pe care îl visezi, doar cum să faci bani din el. La Hollywood se zice că dacă vrei să trimiţi un mesaj, suni la Western Union şi că industria filmului e cea în care se închiriază scaunele într-un cinematograf şi se vând dulciurile, popcornul şi artefactele astea de cinema. Aveţi aici Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) şi persoana care îl conduce pun pariu că se gândeşte la fel de mult la câte bilete vinde. Aşa că eu predau ca un american nesimţit. Predau cum să faci un film sâmbăta şi cum să îl vinzi duminica. Asta va fi tema cursului.

Ce ştiaţi despre România înainte să veniţi aici?
Cifre. În SUA avem 300 de milioane de oameni. Când facem un film şi îl promovăm unul din 100 de oameni vine sigur la film. Deci un film va avea în prima săptămână 3 milioane de bilete vândute. La câte 12 dolari bucata, fac 36 de milioane de dolari. România are 20 de milioane de oameni care sunt la fel ca americanii. Dacă vrei să vorbim despre artă sau filme româneşti, le-am văzut, dar pe mine nu mă interesează. Eu lucrez cu partea de business. Mi-am imaginat că, fiind o ţară ex-comunistă, voi găsi încă rămăşiţe de mentalitate comunistă. Nu am crezut că voi vedea multă culoare. Am văzut şi blocurile în stil vechi şi blocurile în stil nou. Voi vedea rapid că e şi foarte multă verdeaţă şi foarte frumos, iar preţurile caselor sunt bune în comparaţie cu ţări ca Anglia sau Germania. Dacă aş fi în clasa mijlocie din Anglia, aş uita de sudul Franţei, aş uita de nordul Spaniei şi mi-aş cumpăra o casă aici, lângă Cluj. Engleza voastră de aici e mult mai bună decât a celor din Spania, este foarte frumos şi viaţa are un pas mai molcom. Eu sunt un mare băutor de cafea, dar aici e ca şi cum aş bea ceai.

Cum e viaţa dvs. dincolo de business?
Am 69 de ani, sunt căsătorit de 37 de ani cu o japoneză. Fiica mea conduce echipa de fashion design la Walt Disney, soţia mea e dansatoare profesionistă. Fiul meu conduce o firmă mare de computere. Avem o viaţă echilibrată. Vineri, la 18:00, ne închidem mobilele şi le deschidem luni, la 08:00 dimineaţă. Eu nu am telefon mobil, sunt între ultimii din lume care nu au. Îmi place intimitatea, să mă gândesc, ştiu ce aş face dacă aş avea mobil. Avem o casă minunată în Los Angeles, un apartament mare în Manhattan şi un penthouse în Tokio şi sunt un om foarte împlinit. Mi-am atins apogeul succesului. Restul vieţii este un dar pentru mine. Îmi place să merg în diverse oraşe ale lumii. Pentru soţia mea vacanţa e să mergi undeva şi să vii înapoi cu bani puţini. E stupid. Mie îmi place să vin în România şi să mă întorc cu mai mulţi bani, să cunosc femei frumoase, să merg în cafenele minunate, să cinez frumos şi mâine să apar la televizor. Asta e vacanţa pentru mine. Peste două săptămâni voi fi la Lima, peste o lună în Beijing şi peste o altă lună la Londra. Săptămâna trecută am fost în Vancouver, Canada. Soţia mea e foarte fericită să mă vadă plecând, dar e încântată şi când mă întorc. Vin acasă, îmi ia banii şi îi împărţim. Nu mă întreabă cum a fost cursul, cum am făcut banii.

Aţi studiat filmul la facultate?
Nu am făcut niciodată o şcoală de film. Am făcut la facultate matematică şi economie şi am terminat în 1965, am fost în armată, unde doi ani au fost pregătirile, apoi cinci ani de armată, şi am obţinut titlul de "Beretă verde", prim locotenent. Am fost şi în Vietman între 1968 şi 1969. Am hotărât apoi să merg la New York. Mi-am cumpărat o maşină sport şi am pornit spre California. M-am oprit într-un bar în Carmel. Nu am ştiut atunci, dar m-am întâlnit cu Clint Eastwood, era barul lui. M-am îmbătat, am cunoscut o fată şi am rămas acolo. Orice bărbat trebuie să se oprească undeva. Apoi m-am gândit ce să fac acolo. Ce job ar fi bun pentru un bărbat? Nu eram chipeş, nu voiam să fiu doctor, dentist sau să vând case. Femeilor le plac cărţile, aşa că am început cu o librărie. Femeile veneau acolo singure şi vedeau un bărbat care trebuia să fie deştept. Aşa mi-am cunoscut nevasta, în librărie. Mi-a scris numărul de telefon pe cec. A fost de succes afacerea, dar în America se spune că cel mai prosper proprietar de librărie e cel care nu a citit o carte în viaţa lui. Trebuie doar să ştie publicul, nu doar ce spune că vrea. Am făcut asta vreo 10 ani.

Cum aţi ajuns la Hollywood?
Am ajuns la 40 de ani, la criza vârstei mijlocii şi m-am întrebat dacă asta-i tot ce vreau de la viaţă. Mi-am întrebat copiii şi soţia dacă pot vinde librăria, să iau banii şi să merg într-un oraş mare. Carmel e un orăşel mic şi liniştit. Nu am ştiut atunci, dar a fost momentul în care m-am pensionat pentru prima dată în viaţă. Majoritatea celor din California merg la Carmel Beach după ce au făcut mulţi bani în oraşe mari şi caută un loc mic şi drăguţ în care să îşi trăiască bătrâneţile în linişte. Eu am făcut asta prima dată. La 40 de ani, am dorit să fac mulţi bani într-un oraş mare. M-am gândit la Hollywood. Soţia a zis ok, mergem la Los Angeles. Am devenit un producător care mai mult pălăvrăgea decât să facă ceva. Nu am făcut asta intenţionat, majoritatea din industrie nu îşi dau seama că fac asta. Mi-am luat apoi o slujbă, unde trebuia să citesc foarte multe scenarii, pentru 24-30 de dolari pe bucată. Citeam între două şi patru scenarii pe noapte, 1.000 - 1.500 de scenarii pe an şi câştigam destul cât să îmi plătesc chiria. Făceam destui bani pentru ca să fac un film de buget redus. În "84 erau maxim 30 de festivaluri de film în toată lumea , acum sunt vreo 3.000. Am înscris filmul meu la două festivaluri, am câştigat două premii, dar nu am făcut nici un ban. Am început să lucrez cu producătorul Roger Corman, care în America a făcut vreo 700 de lungmetraje în peste 30 de ani de carieră. Fiecare film a făcut profit şi niciunul nu este de artă. Fiecare are în titlu ceva de genul final, masacru, crimă, zombie, fatal, coşmar, sânge, vampir. Am lucrat pentru el, am fost line producer, un fel de manager de producţie. În "86 am învăţat cum se fac filme scriind cecuri. Apoi, în ‘87 şcoala de film de la UCLA mi-a cerut să fac un curs de o zi. A fost de mare succes şi m-au chemat înapoi. Mi-au plătit 250 de dolari, dar au câştigat din asta 40.000 de dolari. Am mai făcut-o de două ori şi apoi de la altă facultate m-au chemat pentru 2.000 de dolari dacă pot vorbi două zile. Eu pot vorbi un an. Cineva de la NY University mi-a plătit 5.000 de dolari în 1989. În cei doi ani am predat la toate cele trei universităţi şi cineva a zis că sunt foarte bun, ar trebui să mergi şi în oraşe mai mici, ca Dallas, Miami, Philadelphia, Seattle, aşa că am început ca antreprenor.

Credeţi că va funcţiona şi în România?
Cred că e o chestie mai nouă în România, dar nu va dura o generaţie ca să îşi dea seama toată lumea. Pot să îi învăţ pe tineri cum să îşi negocieze un cont foarte bun în bancă şi să îşi cumpere o casă frumoasă în Cluj. În România sunt 20 de milioane de oameni. Dacă facem un film şi îl promovăm, 1 din 100 de oameni se va duce să îl vadă. Vindem 200.000 de bilete. Cel care conduce TIFF pun pariu că va zice că a vândut cu 10% mai multe bilete decât anul trecut. Ei vorbesc mai mult despre artă şi mai puţin despre business. Guvernul o să le dea bani celor cu buget mare. Hollywoodul ne-a învăţat că atunci când vrei să faci filme să faci poveşti. Românii sunt inteligenţi şi vor să vadă poveşti din România.

Au şanse mai mari de afirmare tinerii din SUA decât în această parte a Europei?
E păcat că în America am făcut ceva oribil, ceva ce nu am plănuit: facultăţile de acolo sunt ca bisericile din Evul Mediu, nu te poţi atinge de ele şi au devenit foarte lacome. În SUA, ca să te duci la facultate ai de plătit în jur de 40.000 de dolari pe an. În patru ani, 160.000 de dolari. Poate doar 1% din familiile americane îşi permit să trimită copiii la facultate şi să termine facultatea fără datorii, pentru că majoritatea merg cu împrumuturi. Apoi încearcă să îşi găsească job. 99% absolvă cu o medie între 20.000 şi 120.000 de dolari datorie la bancă. Era de aur în America s-a cam terminat, pentru că ne-am băgat copiii în datorii. În SUA e mult mai greu să cumperi o casă, măcar aici nu sunteţi împovăraţi de datorii.

Cum sunt cu adevărat celebrităţile pe care le-aţi cunoscut?
Sunt prieten cu George Clooney, cu Will Smith, dar oricând sunt în aceeaşi cameră cu ei sunt uimit cât de drăguţi, de talentaţi sunt şi au o aşa etică a muncii... Quentin Tarantino, Will Smith, Queen Latifah sunt nişte oameni de treabă şi muncesc mult. Lumea nu ştie asta despre ei. Clooney şi Smith sunt destul de cunoscuţi ca să îşi facă filmele lor când vor şi angajează în jur de 70-100 de actori debutanţi pentru rolurile mici. În postproducţie şi editare e o şansă ca vreo câţiva nici măcar să nu fie folosiţi. I-am văzut pe fiecare din ei scriind cu mâna lor la final câte o scrisoare personală cu regrete că au fost tăiaţi la editare. Le explică că nu are legătură cu talentul lor şi că din păcate s-a întâmplat. Li se pare un gest foarte frumos pentru actori. Fac regizorii din România asta? Nu cred. Cu Kevin Costner nu sunt prieten, dar îl cunosc. Dacă ar intra în camera aceasta, ar veni să mă salute şi să mă întrebe ce îmi face familia. La începutul carierei a păţit şi el diverse lucruri. Primul care l-a refuzat la un casting l-a sunat să îşi ceară scuze. Mai târziu a lucrat numai cu acea persoană. Cu cât au început mai de jos, îşi amintesc ce le-au făcut alţii şi se asigură că nu vor face şi ei la fel. La cursul la care a participat Quentin Tarantino le-am spus că atunci când nu ştii cum să începi un film horror să iei opt copii, să îi duci într-o cabană părăsită şi să îi tai bucăţi. Nu am ştiut că mi-a fost student, dar peste vreun an m-a sunat şi mi-a zis că a făcut-o. Primul său film a fost "Reservoir Dogs", cu opt actori într-un garaj tăindu-se între ei. Mi-a mulţumit. Cinci ani mai târziu, toţi aceştia mi-au dat voie să le folosesc numele pentru promovarea cursului. Spike Lee nu mă lasă să îi folosesc numele, m-a ameninţat cu un proces.

Cum afectează internetul industria filmului?
Suferă puţin, dar business-ul meu sunt filmele cu buget mic. Când cineva face un film cu 20.000 de lei, chiar dacă nu se mai merge la cinema, ar trebui să se facă un profit şi din descărcările de pe internet. E absolut ideal pentru categoria asta. Internetul nu e bun pentru studiourile şi filmele cu bugete mari. De obicei, oamenii nu îşi pierd timpul piratând filme cu buget mic.

Curs la Cluj

Înscrierile la cursul lui Dov Simens se fac pe site-ul hollywoodtransilvania.com sau la faţa locului, pe strada Emil de Martonne nr. 1, în 2 şi 3 iunie.