10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România. Scurtă retrospectivă

Perioada 7-9 mai 1999 a reprezentat pentru întreaga Românie creştină un timp binecuvântat de Dumnezeu, în care, mai mult decât în alte momente, sufletele creştine au simţit nevoia unităţii.

 Evenimentul care a produs această extraordinară efervescenţă spirituală a fost sosirea în ţara noastră a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, om dedicat cu totul slujirii lui Dumnezeu şi Bisericii, promotor al deschiderii şi neobosit slujitor al unităţii creştinilor. Sub semnul acestei unităţi s-a desfăşurat întreaga vizită a Suveranului Pontif pe pământ românesc, de altfel, aceasta reprezentând şi prima sa vizită oficială într-o ţară majoritar ortodoxă.

 

Ca unul care am participat direct la multe din momentele forte ale acestei vizite, pot mărturisi despre darul lui Dumnezeu ce s-a revărsat peste multe suflete creştine, indiferent de confesiune, cu ocazia acestui eveniment istoric. Putem să ne întrebăm: ce a putut declanşa această deschidere sufletească şi ecumenică? Oare chiar atât de important să fi fost acest Papă pentru poporul român majoritar ortodox? Pentru a răspunde acestei întrebări, se pot analiza mai multe aspecte importante atât ale personalităţii excepţionale a Sfântului Părinte de binecuvântată memorie, cât şi ale contextului social şi politic din acea perioadă. Eu însă aş răspunde folosindu-mă de un aspect de factură teologică. Pe tot parcursul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea a înţeles că, dincolo de ceea ce el reprezintă din punct de vedere instituţional şi diplomatic, principala sa misiune este aceea de a-L duce pe Dumnezeu oamenilor şi de a-i conduce pe oameni spre Dumnezeu. Iată de ce consider că ceea ce a deschis multe inimi a fost exemplul vieţii Papei Ioan Paul al II-lea, o viaţă dedicată în întregime lui Dumnezeu, de la El primind forţa de a depăşi multele obstacole ce au stat în faţa sa şi a Bisericii Catolice, mai ales în perioada în care majoritatea ţărilor din Estul Europei s-au aflat sub dominaţia regimurilor comuniste.

 

Se împlinesc 10 ani de la acest memorabil eveniment. Efervescenţa spirituală s-a stins demult, creştini ortodocşi, romano-catolici şi greco-catolici şi-au continuat viaţa şi activităţile, marcându-şi, totuşi, în memorie această vizită istorică; clericii şi-au reluat activităţile pastorale şi responsabilităţile cu care au fost investiţi, amintindu-şi, poate, de unul sau altul din îndemnurile Papei Ioan Paul al II-lea rostite chiar în limba română, şi întreaga Românie poate fi mândră că un Papă de la Roma a binecuvântat şi sărutat glia strămoşească. Dar, dincolo de toate acestea, merită să ne întrebăm care au fost roadele acestei vizite pontificale? Şi pentru a restrânge câmpul acestei scurte analize, mă voi opri în principal la realităţile din Biserica Greco-Catolică. Pentru a fi cât mai clar, voi analiza aceste realităţi pe trei segmente distincte, plecând de la câteva afirmaţii formulate de Papa Ioan Paul al II-lea în diferite momente de pe parcursul vizitei sale în România.

 

1. Aspecte istorice şi identitare

 

“Iubiţi fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. [...] Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate” [Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea la Divina Liturghie în ritul bizantin-român, Catedrala “Sfântul Iosif”, sâmbătă, 8 mai 1999, Bucureşti].

 

în mai multe rânduri, Suveranul Pontif a subliniat recunoştinţa Bisericii Catolice pentru exemplul de tărie în credinţă oferit de episcopii greco-catolici martiri, de preoţii şi credincioşii care au preferat închisorile comuniste decât lepădarea de credinţă. De fapt, exemplul acestora face parte din identitatea Bisericii Greco-Catolice din România: nu se poate vorbi astăzi despre această Biserică uitând de martirajul ei şi de renaşterea sa miraculoasă după o jumătate de secol de interdicţie şi prigonire. Dacă astăzi ne bucurăm de comunităţi numeroase, se datorează harului lui Dumnezeu şi dăruirii acestor martiri care cu jertfa lor au făcut să rodească în multe suflete sămânţa credinţei. Prin insistenţa sa asupra exemplului acestor martiri, Papa Ioan Paul al II-lea îi invită pe toţi credincioşii greco-catolici să păstreze vie memoria lor pentru a trăi cu intensitate credinţa, având conştiinţa apartenenţei la o Biserică luptătoare şi făuritoare de înalte idealuri spirituale şi naţionale. Toate acestea nu înseamnă nicidecum un triumfalism istoric prăfuit, propice unui refugiu la nivel personal sau chiar instituţional. Dimpotrivă, viitorul acestei Biserici nu se poate construi decât pe cunoaşterea şi asumarea istoriei sale tricentenare.

 

Nădăjduind că nu peste mult timp, mulţi dintre episcopii greco-catolici martiri vor ajunge să fie înălţaţi la cinstea altarelor, invocăm, împreună cu Sfântul Părinte, mijlocirea la Tatăl ceresc a Cardinalului Iuliu Hossu, “care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească de la Papa bereta de Cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească iubitul pământ natal” [Idem].

 

2. Aspecte pastorale

 

“Restituirea bunurilor este o problemă ce reapare des mai ales pentru Biserica Catolică de rit bizantin-român, lipsită însă de numeroase locuri de cult de care dispunea înainte de suprimarea ei. Bineînţeles, justiţia cere ca ceea ce a fost sustras să fie, pe cât posibil, restituit” [Discursul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia întâlnirii Conferinţei Episcopilor Catolici din România, 7 mai 1999, Bucureşti].

 

Restituirea bunurilor care aparţin de drept Bisericii Greco-Catolice a reprezentat – şi continuă să reprezinte – o problemă importantă şi încă nerezolvată. Trebuie spus că prin intermediul Comisiei mixte de dialog au fost restituite o serie de lăcaşuri de cult greco-catolice şi, în continuare, pe căi juridice, au mai fost recuperate alte câteva. Pe lângă aceste exemple, să le spunem pozitive, există şi o realitate foarte dureroasă: în mai multe localităţi unde existau două biserici, amândouă acum în folosinţa comunităţii ortodoxe, s-a preferat fie ca una din cele două să rămână închisă, fie să fie de-a dreptul demolată, dar în niciun caz restituită comunităţii greco-catolice. Această dureroasă situaţie, evidenţiată de Pontiful Roman acum 10 ani, continuă să preocupe ierarhia Bisericii Greco-Catolice şi cred că este o imagine cât se poate de concludentă atât a modului de funcţionare a instituţiilor Statului Român, cât şi a deschiderii Bisericii Ortodoxe din România.

 

Pe lângă acest aspect de factură patrimonială, Papa Ioan Paul al II-lea îndemna şi la o muncă pe tărâm spiritual: “Vă aşteaptă o sarcină pasionantă: a reînvia speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie. Acordaţi spaţiu şi atenţie laicilor, în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii: învăţaţi-i să-L afle pe Hristos în rugăciunea liturgică, revenită la frumuseţe şi solemnitate, după constrângerile clandestinităţii; în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în apropierea de Sfinţii Părinţi, teologi şi mistici. Educaţi tinerii în spiritul ţelurilor îndrăzneţe, ce se cuvin unor fii de martiri” [Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea la Divina Liturghie în ritul bizantin-român, Catedrala “Sfântul Iosif”, sâmbătă, 8 mai 1999, Bucureşti].

 

Aceste scurte îndemnuri reprezintă, de fapt, un întreg program pastoral. Din momentul în care au fost rostite şi până azi, s-ar putea spune că, în parte, unele s-au realizat sau, cel puţin, au fost iniţiate. Sunt din ce în ce mai multe parohii care acordă o mare atenţie tinerilor, oferindu-le multe posibilităţi de a se exprima şi programe pastorale specifice; există, de asemenea, grupuri de tineri bine organizate, ce participă activ la viaţa Bisericii. în schimb, atenţia acordată laicilor, aş putea spune că se încadrează mai degrabă în limitele unei griji pastorale obişnuite, fără a ţine seamă întotdeauna de schimbarea rapidă a contextului social şi a mentalităţilor. în consecinţă, mai sunt încă paşi de făcut pentru a ajunge la o rodnică pastoraţie pe diferite segmente de vârstă în cadrul tuturor parohiilor.

 

3. Aspecte ecumenice

 

“Vindecaţi rănile trecutului prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să suscite miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred? Şi voi, iubiţi fraţi şi surori, sunteţi chemaţi să vă aduceţi în adevăr şi caritate contribuţia la dialogul ecumenic, după indicaţiile Conciliului Vatican II şi ale magisteriului Bisericii” [Idem].

 

De la bun început trebuie spus că în acest domeniu avem un drum lung de parcurs. Dincolo de câteva situaţii ce pot reprezenta exemple de ecumenism (o parte din Mitropolia Ortodoxă a Banatului), nu se poate afirma că astăzi există o adevărată conlucrare ecumenică la nivel oficial între cele două Biserici româneşti. Ca unul care mă ocup în mod direct de organizarea unor seri ecumenice de rugăciune, pot spune, cu durere, că de mai mulţi ani reuşim să ne rugăm lui Dumnezeu împreună cu reprezentanţi şi creştini de toate confesiunile, dar nu cu fraţii ortodocşi. După mai multe insistenţe ale mele, am înţeles că piedicile reale sau construite artificial sunt atât de greu de trecut încât doar Bunul Dumnezeu va face posibilă depăşirea lor. Nici chiar Adunarea Ecumenică Europeană desfăşurată la Sibiu nu a reuşit să producă o schimbare a acestei stări de fapt. Ultimul eveniment notabil pe această temă, împărtăşirea Mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu, în cadrul unei Sfinte Liturghii greco-catolice, în loc să fie interpretat în concordanţă cu intenţia celui care a împlinit acest gest, a ajuns să însemne o pecetluire a interdicţiei oricărei celebrări comune, aşa după cum a stabilit Sfântul Sinod. în consecinţă, cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea rostite în anul 1999 sunt cât se poate de actuale şi imperative. Nu cred că pot încheia altfel acest paragraf decât rememorând strigătul înălţat de întreaga mulţime de credincioşi adunaţi, în acele zile, în Parcul “Izvor”: “Unitate!Unitate!”.

 

Consider că toţi cei care am luat parte, într-un fel sau altul, la bucuria prilejuită de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, putem spune – parafrazând un cuvânt al Preafericitului Părinte Lucian – “Fericiţi sunt ochii noştri pentru că V-au văzut şi urechile noastre pentru că V-au auzit”.

 

Pr. Daniel AVRAM