Deşi subiectul este pãtruns de destinul unui nou-nãscut, voit uitat într-un taxi de mama lui, coproducţia afgano-francezã, în regia debutantului Barmak Akram, face o disecţie a lumii afgane postbelice în care vãlurile purtate de femeie sunt demodate, maşinile ONU inspirã suspiciune şi disconfort când traverseazã strãzile Kabulului, iar voluntarii ONG-urilor sunt o prezenţã inutilã şi formalã. Itinerarul strãbãtut de taximetrist în cãutarea femeii cu vãl care şi-a abandonat copilul este, de fapt, o incursiune în miezul unui oraş bombardat şi în conştiinţele unui popor marcat de rãzboaie.
Aici, societatea nu aruncã un blam peste mama nou-nãscutului, ci o absolvã de orice culpã. “Cine ştie de ce şi-a pãrãsit copilul. Poate i-a murit soţul în rãzboi”, justificã gestul femeii unul dintre protagoniştii secundari ai peliculei. în ciuda tragismului, subiectul e asezonat cu momente comice şi sarcasm de o subtilitate finã. Dupã ce directorul orfelinatului şi voluntarii francezi reuşesc sã se spele pe mâini cu un anunţ dat la un post de radio local, oferind o recompensã “generoasã” de 100 de dolari dacã mama va veni sã îşi ia fiul, naraţiunea are o dezlegare neaşteptatã.
A doua zi, patru femei acoperite cu acelaşi vãl albastru vin sã îşi exercite drepturile materne. Barak Akram scoate în faţã cu subtilitate condiţia socialã a localnicilor, gatã sã adopte un copil strãin pentru o mânã de arginţi, mai ales cã acesta este bãiat. Punctul forte al scenariului de o puternicã încãrcãturã emoţionalã şi culturalã este momentul în care mama regãsitã întinde banii de recompensã femeii care i-a îngrijit copilul.
Spectatorul aflã şi nu aflã motivul real al abandonului, dar devine martorul unui proces de conştiinţã, pentru cã, dupã lungi îndoieli, sentimentul matern învinge. Chiar dacã scenariul este de un sentimentalism dulceag, lumea construitã de regizor umanizeazã Afganistanul.
