Cardinalul Schönborn, prietenul Patriarhului Daniel

Cardinalul austriac Christoph Schönborn (foto) a primit titlul de Doctor Honoris Causa în prezenţa unor personalitãţi importante, ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, sau PS Florentin Crihãlmeanu, arhiepiscopul Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla. Distincţia i-a fost oferitã lui Schönborn pentru realizãrile sale remarcabile ca şi teolog şi bun cunoscãtor al rãsãritului creştin.

Cardinalul a avut o întrevedere cu îPS Bartolomeu Anania, cu care a discutat problemele cu care se confruntã bisericile creştine în societatea actualã.

 “A fost o întâlnire prieteneascã. L-am mai vizitat pe Mitropolit acum patru ani, când am fost aici, şi m-am bucurat foarte mult sã ne revedem. Nu am discutat despre politicile bisericii, ci despre provocãrile credinţei creştine în zilele noastre în cele douã ţãri, mai ales despre provocãrile evanghelizãrii, care este o preocupare comunã”, a declarat cardinalul austriac.

Acesta este, de asemenea, un prieten vechi al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel.

 “Ne cunoaştem de mulţi ani. Eram amândoi profesori în Elveţia şi suntem prieteni încã de atunci. El a venit sã predea la cursurile mele, iar eu mergeam sã predau la cursurile lui şi sunt foarte fericit cã avem o prietenie care a durat atâţia ani”, a declarat Schönborn. El a ţinut sã adauge cã relaţiile dintre Biserica Ortodoxã Românã (BOR) şi cea Catolicã au avut o dezvoltare impresionantã, mai ales de când Papa Ioan Paul al II-lea a fost invitat la Bucureşti de cãtre Patriarhul Teoctist.

“Vizita lui la Bucureşti este de neuitat şi cred cã sunt baze foarte bune şi solide pentru viitor”, a conchis acesta. Schönborn a refuzat orice fel de declaraţii pe marginea scandalului dintre BOR şi Consiliul Na]ional pentru Studierea Arhivelor Securit`]ii sau despre relaţiile preoţilor români cu Securitatea.

 

Pledoarie pentru creaţionism

 

Arhiepiscopul de Viena a ţinut ieri o pledoarie atractivã şi convingãtoare împotriva evoluţionismului. Cardinalul a pornit  de la ideea de sens.

“Nimic nu ne priveşte pe noi toţi mai mult decât întrebarea omului de unde vine şi încotro se îndreaptã, cea referitoare la sensul vieţii. De unde sã luãm, de exemplu, criteriile pentru a obţine un punct de vedere etic responsabil în ceea ce priveşte întrebarea discutatã a obţinerii de celule stem embrionare? întrebarea-cheie, de care depinde rãspunsul, este în fond tema întregii discuţii în jurul evoluţiei: Oare are lumea în care trãim şi viaţa noastrã în aceastã lume un sens?

Numai ceea ce are un ţel are un sens. Fãrã raţiune nu existã orientare, nu existã un plan, nu existã un «design». Cardinalul Ratzinger a spus în cartea de interviuri cã imaginea creştinã a lumii este aceea cã lumea a luat naştere printr-un proces foarte complicat de evoluţie, dar cã în fond şi la urma urmei ea provine totuşi din «logos». în acest sens ea conţine în sine raţiune”, a afirmat Cardinalul.

Schönborn a argumentat convingãtoar cã ştiinţa şi religia au ca punte de legãturã raţiunea şi a accentuat cã darwinismul a devenit o poveste alternativã despre creaţie. “Secole de-a rândul creaţia a fost o poveste despre creaţie, aşa cum este scrisã ea în Biblie. Oamenii înţelegeau cã sunt o parte a unei poveşti mari, care începea cu Adam şi Eva, dupã ce Creatorul pusese bazele prin munca sa de şase zile.

Lumea a fost creatã în urmã cu aproximativ 6.000 de ani. Chiar şi în zilele noastre evreii ţin şirul anilor «de la zidirea lumii». Conform calendarului evreiesc, ne aflãm în anul 5.767 de la facerea lumii. Aceastã poveste a fost concuratã puternic odatã cu descoperirea întinderii spaţiului extraterestru şi a vechimii istoriei pãmântului. Istoria «ştiinţificã» a lumii a luat tot mai mult locul celei biblice. Numai dupã elaborarea  poveştii darwinistice despre viaţã s-a ajuns la situaţia de concurenţã acerbã”, a mai spus cardinalul.

Dupã o serie de referiri la paralelismul dintre religie şi neoliberalism, cu a sa teorie a dominaţiei pieţei, Cardinalul a concluzionat: “Dacã învierea lui Iisus este «cea mai mare mutaţie», care a dizolvat împletitura indisolubilã dintre «moarte şi devenire», atunci putem sã spunem şi noi: aici este ţelul final al «evoluţiei».

 Dacã privim din direcţia capãtului ei, a împlinirii ei, atunci ni se dezvãluie şi sensul ei. Chiar dacã paşii evoluţiei par a fi fãrã ţel şi fãrã direcţie, lungul drum privit din perspectiva Paştelui a avut un sens. Nu drumul este ţelul, ci învierea este sensul drumului”.