Ce ar fi dacă am căuta să trăim postul şi Crăciunul... altfel?

A început de curând postul Crăciunului.

 Dacă acesta marchează o cale spre sărbătoarea Naşterii Domnului, înseamnă că este un bun prilej de meditaţie înainte de a fi o perioadă în care avem de respectat nişte prescripţii bisericeşti mai speciale (ce privesc, de altminteri, deopotrivă trupul şi sufletul), în care adoptăm, pur şi simplu, un alt regim alimentar (cu mai multă sau mai puţină uşurinţă, cu mai multă sau mai puţină preocupare faţă de “cum fac alţii”) sau în care ne îngrijim de curăţenia mare (mai ales a caselor, eventual şi a capelelor şi bisericilor, poate într-un târziu şi a sufletului, printr-o spovadă de circumstanţă).

 

 Privind la noi înşine, să ne întrebăm: oare, nu sunt Crăciunul şi pregătirea pentru această sărbătoare altceva decât ne-am obişnuit să socotim? Să reflectăm fiecare: cum am putea să revenim la esenţă? Nu putem, oare, să ne îndreptăm spre Crăciun şi să celebrăm Naşterea Domnului... altfel?

 

Dacă înţelegem postul Crăciunului doar ca un slalom printre ceea ce este permis şi ce este interzis, în domeniul culinar şi atâtea altele, nu suntem pe calea spre Crăciun, care este, prin excelenţă, o sărbătoare a eliberării. Desigur că practica Bisericii în materie de post are importanţa sa; recomandările Bisericii în acest sens nu sunt însă mai mult decât o busolă care ne arată calea spre altceva. Să nu ne facem din ele scopuri, să nu le absolutizăm... Am risca astfel să ne reducem postul la un simplu gest exterior, or, ştim cu toţii cum a penalizat Isus fariseismul. Dacă postim pentru a fi la modă sau în rând cu lumea, pentru a culege beneficiile dietei ori pentru a savura produsele de post, nu facem decât să schimbăm regimul alimentar sau chiar să favorizăm consumismul, neîndreptându-ne spre Crăciun, sărbătoare a umilinţei.

 

 Este adevărat că gem în această perioadă rafturile magazinelor de alimente purtând o ţipătoare etichetă “produs de post” şi că nu este uşor să facem faţă asaltului. Deşi este legitim să mâncăm ceva în această perioadă, deja felul în care se comercializează pe această cale tradiţia postului în România ar trebui să ne facă vigilenţi: oare, n-a spus Isus ca, atunci când postim, să nu le arătăm altora aceasta? Şi nu a zis tot El că nu este păcat ce intră în gură? Aceasta nu înseamnă că postul alimentar pur şi simplu nu se justifică... Dar, dacă postim doar de dragul de a împlini o tradiţie, de a bifa o obligaţie sau de a obţine, în schimb, beneficii spirituale, riscăm a fi, pur şi simplu, formalişti, superstiţioşi sau de-a dreptul tentaţi să facem negoţ cu Dumnezeu. Or, Dumnezeu ne oferă gratuit iubirea sa, lăsându-ne libertatea în a-i răspunde.

 

Desigur că putem oferi asceza noastră, ca orice gest cotidian, Domnului, trăind astfel acea rugăciune continuă la care ne îndeamnă Scriptura, dar ar fi bine să încercăm să nu adoptăm o mentalitate comercială în raportul nostru cu Dumnezeu. Nu cred că este corect să vorbim de “obligaţii” ale celui credincios faţă de Dumnezeu, căci – dacă ne raportăm la El ca fii – tot ceea ce facem pentru Dumnezeu, renunţările inclusiv, nu sunt decât răspunsul firesc de iubire la iubirea sa pentru noi.

 

Postul nostru nu trebuie redus la abstinenţa alimentară de dragul abstinenţei. Faptul de a dărui din economiile datorate postului celor în nevoi, faptul de a renunţa la diverse lucruri care ne fac plăcere – bunăoară, consumul de alcool, tutun, dulciuri, ori la muzică, jocuri, un anumit tip de lectură, diverse programe de televiziune, internet (putem cu toţii completa, cred, lista în funcţie de propriile preferinţe) – şi, mai ales, la obiceiuri neconforme cu credinţa noastră – ca, de pildă, critica, judecata, minciuna, corupţia, lenea, indiferenţa, violenţa (sunt convinsă că, deschişi fiind la a ne privi fiecare în faţă propriile defecte, putem întregi lista) – sunt tot atâtea forme de asceză veridică. Cunoscând, desigur, recomandările Bisericii în ceea ce priveşte postul, fiecare dintre noi suntem chemaţi să discernem cum ne putem angaja mai mult în acesta. A renunţa la câte ceva din ceea ce ne face plăcere şi a lupta cu propriile defecte ar putea fi un principiu...

 

Căci Dumnezeu nu ne cere, pur şi simplu, să ne torturăm trupul şi, cu atât mai puţin, după norme exacte. Nu cred că Dumnezeu va cântări vreodată îmbucăturile noastre “de dulce” sau că va analiza meniul nostru cotidian. Dar cred cu convingere că ne aşteaptă, indiferent cât, unde şi cum vom fi rătăcit... Postul înseamnă, în primul rând, a-l căuta mai mult pe Dumnezeu, în rugăciune, în sacramente, natură, semeni, în toate îndatoririle noastre. Dacă o fi cântărind ceva Dumnezeu, cred că iubirea ne-o cântăreşte... Căci postul este şi dăruire faţă de aproapele, de la un zâmbet şi până la cele mai consistente acte caritabile, de preferinţă realizate în modul cel mai tainic. Adevăratul post este acela care ne pune în joc şi, de aceea, postul este o luptă continuă, iar nicidecum un gest conformist-tradiţionalist. Adevăratul post este acela care implică inima.

 

Când vom fi pornit printr-un astfel de post spre sărbătoarea Naşterii Domnului, o vom putea deopotrivă trăi altfel. Dacă ne vădim capabili să trecem dincolo de aparenţe, nu avem niciun motiv să identificăm Crăciunul cu luminile oraşului, cu mulţimea de cadouri, cu invazia de crăciuniţe sau bunătatea moşului, înţelegând că adevăratul dar este prezenţa lui Hristos între noi. Dacă dorim să revenim la esenţă, bucuria sărbătorii nu se reduce la bradul împodobit sau ritmul alert al cumpărăturilor şi nici măcar la bucuria reuniunilor de familie; cu atât mai puţin la masa copioasă ori timpul pierdut la televizor.

 

Miezul Crăciunului este celebrarea misterului Mântuirii. Dacă vrem, pur şi simplu, să ne depăşim propriile limite, nu ne vom preocupa doar să ne simţim cât mai bine de Crăciun, eventual să-i adunăm pe cei dragi în jurul nostru, să alegem cel mai scump cadou pentru cei apropiaţi. Toate acestea sunt legitime, însă este esenţial să înţelegem că a face din chiar viaţa noastră un dar pentru alţii este cel mai de preţ cadou.

 

Crăciunul nu este o sărbătoare a ritualismului! Nu trebuie neapărat să gătim anume bucate pentru că sunt tradiţionale, nu colindăm doar pentru a respecta datina, nici măcar nu mergem la biserică pentru a împlini o îndatorire. Deşi datinile şi riturile îşi au rostul lor, se cade să ne întoarcem la esenţa obiceiurilor şi a practicilor noastre, fie ele cele mai lăudabile, fie ele şi spirituale.

 

 Aceasta deoarece Crăciunul este o sărbătoare a dezrobirii, a eliberării de tot ce ne închide faţă de semenii noştri, de orice egoism, de surogate de spiritualitate, de orice conformism şi tradiţionalism, pentru că este sărbătoarea naşterii Mântuitorului. Celebrarea naşterii lui Isus ne aminteşte şi, mai mult, actualizează iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, concretizată în întruparea Fiului său pentru răscumpărarea noastră. Sărbătoarea Crăciunului ne invită să facem ca însăşi viaţa noastră să devină lumină pentru ceilalţi.