Dacă în penultima rugă dominant era aspectul negativ - a nu lăsa loc răului dincolo de limitele suportabilului -, în ultima venim în faţa Tatălui ceresc pentru a-i implora ajutorul, zicând: "Salvează-ne, eliberează-ne!". În definitiv, această din urmă rugă este strigătul după mântuire care se înalţă din inima fiecărui credincios creştin, pentru că omul atins de focul ceresc al credinţei nu-şi va dobândi deplina împlinire decât întru împărăţia cerească pregătită de Mântuitorul Hristos prin jertfa Sa pe cruce şi luminoasa-I înviere.
Întrebarea care se impune este următoarea: cine sau ce este acest "rău" de care noi vrem să fim mântuiţi? Este, oare, vorba despre "rău", în general, sau despre "Cel Viclean"? Cred că această întrebare este foarte actuală, pentru că asistăm, în tendinţa culturală a societăţii actuale, la o minimizare a învăţăturii Bisericii referitoare la originea răului. Papa Benedict al XVI-lea răspunde foarte clar şi concis, spunând că, "la urma urmelor, cei doi termeni nu pot fi separaţi. Da, ne vedem în faţa balaurului de care vorbeşte Apocalipsa" [Isus din Nazaret, Editura Rao, Bucureşti 2010, p. 151]. În acest context, trebuie adăugat faptul că, în cartea Apocalipsei (capitolele 12 şi 13), această "fiară ridicată din mare" este înzestrată cu atributele puterii politice romane: dreptul absolut asupra individului, disoluţia ordinii morale, precum şi o formă cinică de scepticism şi iluminism. Înţelegem acum că omul creştin din vremea persecuţiilor Îl ruga pe Dumnezeu ca pe unica putere capabilă să-l salveze şi să-l mântuiască. Completarea care se impune aici este că descrierea de mai sus se potriveşte foarte bine şi lumii actuale în care trăim: există, pe de o parte, puterea pieţei şi a comerţului de diferite tipuri care ademenesc omenirea aruncând-o în constrângeri greu de depăşit, iar, pe de altă parte, ideologia succesului şi a bunăstării ne îndeamnă spunându-ne că Dumnezeu este doar o ficţiune cu care nu merită să ne pierdem vremea şi că lucrul care contează este să profităm cât mai mult de viaţă şi de bucuriile ei.
În mijlocul tuturor acestor ispite şi încercări Îl rugăm pe Tatăl nostru cel din ceruri să ne ajute să nu-L pierdem. Atunci când L-am pierdut pe Dumnezeu, ne pierdem şi pe noi înşine. Trebuie admis, însă, că "relele pot fi necesare pentru curăţirea noastră, dar Răul distruge. De aceea ne rugăm cu ardoare să nu ne fie smulsă credinţa care ne permite să-L vedem pe Dumnezeu şi care ne leagă de Hristos. De aceea ne rugăm ca, de dragul bunurilor, să nu pierdem binele însuşi; ca, odată cu pierderea bunurilor, să nu pierdem bunătatea, adică pe Dumnezeu; să nu ne pierdem pe noi înşine: mântuieşte-ne de cel rău!" [op. cit., p. 152]. Viaţa celui credincios este şi trebuie să fie în strânsă legătură cu Dumnezeu prin puterea şi lucrarea Sfântului Spirit, care se concretizează în Sacramentele Bisericii. A-L pierde pe Dumnezeu înseamnă, efectiv, a pierde sensul propriei vieţi, a pierde lumina şi bucuria vieţii, pentru că doar în Dumnezeu viaţa creştină îşi află împlinirea. De aceea ruga către Tatăl, prin care Îl implorăm să ne mântuiască de cel rău, este fundamentală, pentru că, aflaţi în mijlocul multor ispite lumeşti, trăim mereu cu teama de a-L pierde din suflet şi viaţă pe Dumnezeul nostru. Referindu-se la această teamă, Sfântul martir Ciprian a găsit o foarte frumoasă formulare: "Când spunem «mântuieşte-ne de cel rău», atunci nu ne mai rămâne nimic pentru care să ne rugăm. Căci, odată ce am obţinut protecţia împotriva răului, suntem în siguranţă şi ocrotiţi de tot ce diavolul sau lumea pot pune la cale. Ce teamă mai poate răsări din lume pentru acela al cărui apărător este Dumnezeu Însuşi?" [De domenica oratione, 27, p. 287, citat în op. cit., p. 152]. Această siguranţă a fost cea care i-a însufleţit pe martirii şi mărturisitorii lui Hristos, făcându-i să nu ţină seamă de strâmtorările şi răutăţile lumii, căci în mijlocul acestora şi-au găsit eliberarea şi mântuirea. Tot despre această încredere scrie foarte frumos Apostolul Pavel în Epistola sa către romani: "Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine-i împotriva noastră? (...) Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau strâmtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golătatea? sau primejdia? sau sabia?! (...) Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (8, 31. 35. 37).
Papa Benedict al XVI-lea subliniază, spre finalul aprofundării sale asupra acestei ultime cereri din Rugăciunea Domnească, un aspect care scapă, de cele mai multe ori, meditaţiei creştinului tot mai grăbit să-şi încheie rugăciunea: există, am putea spune, o dinamică circulară în rugăciunea Tatăl nostru, deoarece, "cu ultima rugă ne întoarcem la primele trei: cerând eliberarea de puterile răului, cerem împărăţia lui Dumnezeu, cerem să devenim una cu voinţa Sa, cerem sfinţirea Numelui Său" [op. cit., p. 153]. Înţelegem, o dată în plus, că unitatea este caracteristica esenţială a rugăciunii şi a întregului mister al mântuirii.
Rugăciunea Tatăl nostru se încheie într-o perspectivă luminoasă de speranţă, pentru că "rămâne central gândul că «vom fi mântuiţi de păcat», că-l vom recunoaşte pe cel rău ca pe adevăratul vrăjmaş şi că vederea Dumnezeului viu nu ne va fi niciodată ascunsă" [op. cit., p. 154].
Pr. Daniel AVRAM
