Dincolo de aspectul festiv, în contextul unei crize economice prelungite, al unor catastrofe aeriene care au cutremurat o lume întreagă, al unor fenomene naturale de pe urma cărora întreg spaţiul aerian european a trebuit închis, răzbeşte o întrebare la care cu anevoie va răspunde omul modern, preocupat de identitatea sa creştină doar de două ori pe an (Paşte şi Crăciun): există vreun aspect din viaţa Sfântului Gheorghe care mai este de actualitate şi în ce fel contribuie la înţelegerea realităţilor de multe ori tragice cu care se confruntă omenirea? într-o mai amplă perspectivă, se pune întrebarea dacă mai sunt actuali sfinţii sau fac parte dintr-un univers aparte, care nu are niciun fel de amestec cu contemporaneitatea decăzută?
Pentru a formula un răspuns la aceste întrebări, se cuvine să notăm câteva aspecte legate de viaţa Sfântului Gheorghe. Născut în anul 280 în Lydia Palestinei, într-o familie cu un important statut social – tatăl fiind slujbaş împărătesc –, tânărul Gheorghe primeşte credinţa creştină prin intermediul mamei sale. Biografii spun că era frumos, inteligent, robust şi de o politeţe neobişnuită. Avea doar 17 ani când împăratul Diocleţian, ce stăpânea în acea vreme, cunoscându-i vrednicia şi capacitatea, l-a numit tribun (comandant peste o mie de soldaţi) în garda sa personală. Astfel, se deschide înaintea lui un viitor strălucit.
Tânărul ofiţer Gheorghe, însă, nu-şi uită identitatea creştină, ceea ce-l va determina să se întrebe asupra modalităţii de slujire în garda personală a împăratului păgân Diocleţian, care-i prigonea pe creştini mai mult decât o făcuse Nero. Era într-un moment de cumpănă între Hristos, Dumnezeul său, şi Diocleţian, împăratul; între creştinii nevinovaţi, care mureau în chinuri nedrepte, şi păgânii care le aplicau; între datoria sa de creştin care se închină adevărului şi datoria sa faţă de împărat, care-i cerea să se închine minciunii.
Gheorghe putea face multe compromisuri. Ar fi putut să fie prudent, să nu dea cu piciorul norocului, să “împace şi capra şi varza”, dacă nu s-ar fi arătat creştin şi nu ar fi spus împăratului că legile împotriva creştinilor sunt nedrepte, şi dacă la întrebarea împăratului nu ar fi răspuns ferm: “Sunt creştin”, ci ar fi dat un răspuns evaziv, că doar simpatizează sau că a fost cândva, dar..., că, în fine, sunt şi creştini răi.
El alege să urmeze glasul conştiinţei sale de creştin. Nu putea fi prudent, nu putea “vorbi în doi peri”, nu putea avea două feluri de onoare. Această conştiinţă clară şi fermă îi spunea că trebuie să aleagă creştinismul. Şi l-a ales pe cel total, absolut. împarte săracilor banii, hainele şi avuţia moştenită de la părinţi, îşi concediază servitorii şi aşteaptă cu seninătate şi neclintire urmările curajului de a fi luat apărarea creştinilor în faţa împăratului.
După ce-l supune la torturi, împăratul e gata să-l ierte şi să-l copleşească cu onoruri, cu condiţia să se întoarcă la păgânism, dar Gheorghe rămâne neclintit în credinţa sa, spunându-i că nimic nu-l va putea despărţi de Stăpânul său, Hristos Domnul, căruia îi este rob până la moarte. Torturile sunt reluate, dar din toate Dumnezeu îl scapă cu viaţă. în cele din urmă, după cumplite suferinţe, Sfântul a fost decapitat în Lydia sau Diospoli, în anul 304, primindu-şi astfel cununa de martir, răsplata celor ce-L mărturisesc pe împăratul Hristos cu tărie până la sfârşit. Pomenirea lui s-a sărbătorit încă de pe timpul lui Constantin cel Mare, care a dispus ca Sfântul să fie venerat ca patron al armatei creştine.
Ceea ce l-a determinat pe Sfântul Gheorghe să renunţe la funcţiile şi onorurile importante pe care le deţinea a fost credinţa în Atotputernicul Dumnezeu, singurul în care, punându-ne toată încrederea, avem garanţia vieţii de după moarte. Acesta este şi aspectul prin care atât Sfântul Gheorghe, cât şi ceilalţi sfinţi creştini sunt foarte actuali. Curajul de a renunţa, din dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele, la un parcurs de viaţă plin de succes omenesc, ridică sfântul deasupra ambiţiilor limitate ale maselor de oameni care, de cele mai multe ori, sunt capabili să facă orice pentru a dobândi poziţii sociale înalte, pentru a intra în cercurile oamenilor de succes. Cel care urmează calea sfinţeniei va fi mereu un exemplu actual, pentru că reprezintă o invitaţie la a ridica ochii spre înaltul cerurilor lui Dumnezeu, acolo şi doar acolo unde sufletul omului îşi poate găsi alinare setei sale de fericire.
Am fost cu toţii şocaţi de accidentul tragic petrecut în Rusia, de pe urma căruia preşedintele Poloniei şi cei împreună cu dânsul şi-au găsit sfârşitul. Ne-am tot întrebat cum de a fost posibil aşa ceva. Accidente aviatice se mai întâmplă, dar nimeni nu ar fi crezut că şi avionul unui şef de stat, după mai multe încercări, poate să rateze tragic aterizarea. Avem atât de mare încredere în tehnică şi în omul tehnologizat, încât uităm, chiar noi, cei care ne zicem creştini, că totul este în mâna lui Dumnezeu. Tocmai aici intervine exemplul de viaţă al sfinţilor: pentru cei care doresc să-i asculte, ei mărturisesc necontenit că Dumnezeu este izvorul Creaţiei, că vieţile noastre şi tot ceea ce ne înconjoară sunt în mâinile Sale şi că pentru a trăi cu El merită orice sacrificiu. Strigătul sfinţilor, pentru ca să-l putem auzi, are nevoie de tăcerea din noi. Dar, oare, chiar vrem să-l auzim?
Pr. Daniel AVRAM
