Corfu – vesela insulă a tristelor destine

Corfu îţi va rămâne în suflet, cu toată frumuseţea, tristeţea şi farmecul său...

Exact aşa: o insulă care îşi trăieşte veşnic, fără prezent, fără viitor, amintirea celor trei sute de ani petrecuţi sub administraţie veneţiană; imaginea unei oboseli ancestrale, pe care ţi-a transmis-o încă din prima zi, când ai ieşit să vezi marea.

 

Nu ţi s-a mai întâmplat să locuieşti atât de aproape de mare: terasa camerei tale era la mai puţin de cincizeci de metri de fâşia de plajă îngustă, cu nisip maroniu şi fin, care despărţea apa zgomotoasă şi plângătoare de poalele dealului stâncos şi înalt, colorat în verde mat de copacii veşnic mângâiaţi de ploaie şi soare. O tristă oboseală, plată, fără alte ritmuri decât cele ale mării.

 

Nu era, desigur, aceeaşi oboseală care l-a cuprins pe Ulise odată scăpat din ghearele lui Kalypso, dar era, totuşi, aceeaşi senzaţie de însingurare pe care trebuie s-o fi simţit acesta când a părăsit insula, fără să fi luat în seamă sentimentele fiicei lui Alcinou, regele feacilor.

 

Nausicaa, această minune feminină descrisă de Homer ca una din cele mai frumoase femei a acelor locuri, a fost cea care l-a găsit pe Ulise fără vlagă, pe malul mării, l-a dus în palatul tatălui ei şi l-a îngrijit pe acest “cerşetor” venit din valurile mării, care, până la urmă, a plecat lăsând-o în dispererea tristeţii pe tânăra prinţesă.

 

 Era o oboseală molcomă şi dureroasă, ca atunci când pierzi pe cineva drag, o oboseală tristă, care se consuma în ritmurile imperceptibile ale mării, în geometria sufletească a oraşului vechi, Kerkira, bătut din timpuri mitice de aceleaşi ploi  şi acelaşi soare, care a izbucnit chiar în acea clipă pe faţa ta.

 

Ai ajuns în Kerkira cu un taxi, care a străbătut cu greu serpentinele strânse şi i-ai cerut şoferului să oprească pe o colină, înainte de intrarea în oraş: ai admirat cele două fortăreţe înalte, la picioarele cărora se sparg zgomotos valurile mării, cele care au apărat, de-a lungul secolelor, insula. între aceşti doi giganţi de piatră cenuşie se întinde centrul vechi, construit în cea mai mare parte de veneţieni, în cel mai pur stil italian: străduţe strâmte, trepte urcând şi coborând spre piaţete mici, clădiri de maximum trei-patru etaje etalând o frumuseţe tristă, o anume îmbătrânire prinsă în boala neîngrijirii.

 

 Cum nu există o lege care să-i oblige pe proprietari să-şi întreţină casele, acestea arată ca şi când veneţienii au plecat definitiv din aşezămintele lor, în care timpul sapă inexorabil, în lipsa de interes a unei populaţii greceşti fără conştiinţa viitorului.

 

Era o duminică plină de soare când te-ai oprit cutremurat în piaţeta aceea pavată cu dale galbene de piatră lustruită de milioanele de paşi ai milioanelor de oameni; din cele trei biserici care se revărsau în locul acela, se auzeau vocile baritonale şi cutremurătoare ale corurilor bărbăteşti – te aflai, totuşi în ţara ortodoxiei! -, şi, deşi ai fi vrut să intri, să asculţi una din slujbe, ai rămas împietrit, de parcă cineva îţi furase curajul. Fumând, te-ai dus mai jos, pe străduţă, spre biserica Sfântul Spiridon – protectorul insulei, o capodoperă arhitecturală în stilul bisericilor italiene, cu clopotniţa în formă de turn, iar când ai intrat, slujba tocmai se terminase.

 

 “No foto, no foto”, ţi-a urlat în ureche un paraclisier, deşi nu aveai nici un fel de intenţie să foloseşti aparatul care zăcea mort agăţat incomod de gâtul tău. Ai tăiat , cu pasul, semi-obscuritatea presărată ici-colo cu luminiţele lumânărilor şi ai ajuns în faţa sicriului din argint masiv, în care se păstreză moaştele Sfântului Spiridon, aduse acolo în 1453, odată cu cucerirea Constantinopolului de către turci. Ai spus o rugăciune pentru toţi părăsiţii acestei lumi şi pentru cei care şi-au pierdut încrederea în viaţa de pe această lume, fiindcă dacă s-ar fi putut produce o minune care să schimbe ceva, atunci de acolo, din firida aceea întunecoasă, din oasele marelui sfânt ar fi trebuit să plece Lumina...

 

Ai aprins lumânări pentru cei câţiva oameni dragi şi, prinzând un moment favorabil, ai declanşat aparatul, fără blitz: le vei putea arăta, la întoarcere, care e propria sa lumânare în biserica cea mai frumoasă de pe această insulă. O bucată de pământ stâncos, care îşi trăieşte oboseala tristă între două fortăreţe şi între două destine tragice a două femei extraordinare: Nausicaa, fiica regelui Alcinous, şi împărăteasa Sissy, soţia lui Franz Josef de Habsburg, împăratul Austro-Ungariei.

 

Plecai dimineaţa, devreme, speriat de noaptea în care dormeai foarte puţin, din cauza strigătelor înfundate şi triste ale mării, care voia, parcă, să pătrundă în camera ta şi să te ia pentru totdeauna în adâncurile ei reci, mergeai încet cu maşina, străbătând pe drumul îngust pădurile insulei, coborând dintr-o dată în sate mici şi pitoreşti, cu bătrâni stând nemişcaţi pe scaune, în faţa casei sau, cel mai adesea, în faţa micilor “taverna”, cu doar câteva mese de lemn scoase în stradă, fumând plini de importanţa vârstei.

 

Şoseaua se prăvălea uneori spre golfuri tăcute, cu apă verzuie, clipind stins în soarele amiezii, apoi mergea cuminte, urmând ţărmul mării, ca un şarpe maroniu de nisip, pictat pe alocuri cu griul umed al stâncii. O imagine care te înfiora. în ziua aceea te-ai trezit devreme şi ai luat-o pe lângă marea agitată şi urâţită de lipsa soarelui, spre taverna de pe mal. Spyros, proprietarul – un grec leneş, cărunt şi aspru, trăit în saramura mării, încă dormita cu capul sprijinit în palmă, la bar. Aparatul “expresso” se stricase, aşa că n-ai putut bea cafea.

 

Ai mâncat cea mai simplă mâncare grecească: înmuiai pâinea neagră într-ul bol cu ulei verde de măsline crud, nefiltrat, şi muşcai dintr-o bucată de brânză de capră şi apoi dintr-o roşie, sub privirile absente ale grecului. Când ai terminat, Spyros dormea cu capul pe tejghea. Ai lăsat banii pe masă şi ai plecat de-a lungul mării: ai simţit, până sus, spre vârful dealului, aburul umed născut din spargerea valurilor de stâncile negre, ceva mai blânde la privit, acum când soarele se juca, fără vlagă, pe suprafaţa lor alunecoasă –

 

Te bucurai în sinea ta; te aflai în oraş, sorbind din cafeaua excelentă, la o terasă cu trei mese, într-o intersecţie mică, închipuită de patru străduţe pe unde aproape că se puteau strecura doi oameni alături, te bucurai văzând turiştii – în mare parte nemţi -, veseli, zâmbind sau chiar râzând de cine ştie ce poantă sau, pur şi simplu, de bucuria propriei inconştienţe; deci era posibil să fie şi aşa. Sunt oameni care râd, pe lumea asta, dar sunt şi oameni care îşi aduc aminte că au râs...

 

Te-ai gândit că râd fiindcă lor nu li s-au arătat în visul cutremurat de urletul de zbatere al mării în noaptea neagră, aşa cum ţi-a fost dat ţie, cele două prinţese cu destinele lor triste, Nausicaa şi Elisabeta a Austriei, ţinându-se de mână, în faţa unui castel plin de statui din mitologia greacă. “Nu mai contează cine ce pierde, nici pe cine pierde - ţi-a spus prinţesa Sissy în vis:... eu am pierdut un om, m-am îmbrăcat apoi numai în negru şi într-o bună zi un italian m-a înjunghiat exact în clipa în care am avut curajul să mă întreb dacă locul meu mai e pe pământ şi dacă aceste călătorii în toată lumea, pe care le fac, încercând să fug de propria mea sfâşiere, mă mai pot salva din tristeţea şi dezamăgirea mea...”.

 

Palatul prinţesei Sissy se află în apropierea unui sătuc tipic grecesc – Gastouri pe malul mării, în locul pe care l-a cumpărat într-una din vizitele pe care le-a făcut pe insulă. Destinul tragic al prinţesei a făcut ca reginei Angliei să-i se facă milă de suferinţa acesteia, aceea de a şti că soţul, – Franz Josef -, o preferă pe actriţa Kattarina Stratt în locul ei; i-a pus, deci, la dispoziţie propriul ei iacht, pentru a călători şi pentru a uita.

 

Aşa s-a născut palatul prinţesei Sissy, ca o mică minune – Achileion – cum însăşi l-a botezat, din respect şi admiraţie pentru cultura elenă. Construit de arhitecţi italieni, palatul este o construcţie ce îmbină elemente dorice, ionice şi romane, într-o operă nemuritoare: pardoselile, coloanele şi statuile din marmură de Carrara te afundă în mitologie, lăsând loc şi pentru amintirea, – la fel de tristă -, celuilalt castel al prinţesei, pe care l-ai văzut la Bad Ischl, într-o iarnă cu gust de Salzburg, Kaffe Konditorei, Appfelstrudel mit vanillasauce şi Kitsbuhel.

 

Ai stat mult privind impunătoarea statuie a lui Achile murind, - preferata prinţesei, impresionantă mai ales prin tristeţea scenei şi prin inutilitatea gestului de a-şi scoate săgeata din călcâi, care se poate citi pe faţa eroului -, şi, deodată, ai ştiut, ai simţit că palatul, aleile, întreaga insulă trăieşte sub semnul acestei triste şi nefericite fiinţe care a pierdut dragostea, pierzând astfel totul. Chiar şi ultima fărâmă de viaţă i-a fost furată mişeleşte de un anarhist italian – Luigi Luccheni – care a înjunghiat-o, fără vreun motiv anume, în faţa hotelului Beau Rivage din Geneva, în 1898.

 

“Nice camera!”, ţi-a spus zâmbind fata de la cafeneaua din intersecţie. Ploua, iar tu fotografiai de sub umbrelă chipurile grăbite ale ultimilor turişti pe la magazinele înşiruite de-a lungul străzilor, una lângă alta. Oameni. Nemţi, englezi şi cam atât. Cuminţi, zâmbitori, cu aparate de fotografiat tip “săpunieră” la gât, fotografiind imagini “frumoase”.

 

N-ai văzut însă pe nimeni fotografiind casele părăginite, apăsate de greutatea timpului şi nesimţirea locuitorilor. Te-ai gândit că nici fotografiile nu mai valorează nimic. Stochezi aceeaşi şi aceeaşi imagine, fotografiată de milioane de oameni cu care nu ai nimic în comun. Amintiri? La ce bun amintirile, fotografiile? Te-ai gândit, în timp ce maşina suia uşor, spre Palayokastritsa, că ai face bine să scapi de amândouă aparatele de fotografiat. Dar imaginile, pe care nu le poţi şterge din minte? De ele cum o să reuşeşti să scapi?

 

Un loc binecuvântat de Dumnezeu – acest golf imaginat din joaca naturii care l-a creat din alte şase mici golfuleţe: Agia Triada, Alipa Agios Spiridonas, Platakia, Agios Petros şi Ambelakia. Aproape, în mare, o stâncă impunătoare, Kolovri, despre care se spune că ar fi corabia împietrită a lui Ulisse.

 

Pe uscat, o altă stâncă adăposteşte mânăstirea Palayokastritsa – Mânăstirea Izvorului Vieţii, construită în 1225, un locaş sfânt de o rară frumuseţe şi simplitate monastică. Mai sus, pe vârful Pantocrator, un călugăr român, Daniel, întristat de dedesubturile care l-au alungat atât de la mânăstirile din ţară, cât şi de la Athos, slujeşte pios, trăind din mila turiştilor şi rămâne singur pe vârful muntelui, câte şase luni pe an, în timpul iernii, când drumul devine inpracticabil.

 

Pe terenul de golf – englezi, majoritatea pensionari. E uşor să realizezi că în Corfu există o comunitate importantă de englezi pentru care atât Anglia, cât şi Coroana nu mai reprezintă aproape nimic. Charles e londonez şi trăieşte de zece ani aici. îi plac oamenii, îi place mâncarea, joacă golf, îşi îngrijeşte casa pe care a cumpărat-o în satul din apropiere. Va trăi, va muri şi va fi îngropat aici – îţi spune senin -, chiar lângă terenul de golf.

 

Ai constatat cu mirare că, într-adevăr, clubul de golf avea propria bisericuţă, patronată de Sfântul Haralambie, de cinci pe patru metri, în care puteai foarte bine să te rogi, înainte sau după ce ai jucat o partidă. Se juca în trei. Celălalt englez, Paul, tăcea mai tot timpul. Mormăia doar, în răstimpuri, nemulţumit. Te chinuiai să le intri în ritm, doar te primiseră să joci cu ei şi i-ai simţit cumva străini de tot ce-i înconjura, de propria lor viaţă; părea că tot ce fac fac mecanic, dintr-o obişnuinţă devenită rutină sau chiar mai rău. “Iar s-a aruncat unul de-al nostru de pe zidul fortăreţei!” a spus Charles, pregătind meticulos lovitura de driver.

 

 A controlat atent înălţimea tee-ului, apoi, nemulţumit de tăcerea lui Paul, i s-a adresat direct: “Paul, mi-e teamă că tocmai ţi-am spus că un englez de-al nostru s-a zdrobit de stânci” – a spus el cu glas apăsat. L-ai văzut pe Paul cum îşi aprinde impasibil o ţigară şi-i aruncă peste umăr lui Charles, pregătit deja să lovească mingea: “Shut your mouth and hit the fucking ball!”. La pauză au venit şi nevestele lor, s-au dus la restaurantul clubului, iar tu te-ai urcat în taxi spre hotel, având în urechi încă proaspete cuvintele părintelui Daniel, din Eclesiast: “...  pentru că totul este vânare de vânt!”