La acest prim eveniment se adaugă şi readucerea, de la perşi, a lemnului Crucii lui Hristos, în anul 629, de către împăratul bizantin Heraclie. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe, cucerind Ierusalimul, a luat ca pradă de război şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război şi a depus-o în biserica Sfântului Mormânt. Această sărbătoare este şi cea mai veche închinată Sfintei Cruci.
Înălţarea Sfintei Cruci, dincolo de aspectul festiv şi de evenimentele istorice la care se referă sărbătoarea, este şi o bună ocazie de reflecţie spirituală. Cred, aşadar, că este foarte potrivit să ne oprim câteva clipe, adunându-ne din împrăştierea care atât de bine ne caracterizează astăzi, şi să ne odihnim la umbra Crucii lui Hristos, pentru a ajunge să înţelegem că, prin Cruce, întreaga noastră viaţă se înalţă spre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Înălţarea Sfintei Cruci este sărbătoarea înălţării vieţii noastre spre Dumnezeu. Adaug imediat, însă, că aceasta este o realitate spirituală a omului credincios. Cel ce-şi închină existenţa lui Dumnezeu, în spirit şi adevăr, va înţelege că, dincolo de suferinţa atroce suportată de Hristos pe lemnul dureros al crucii, stă dragostea Sa nesfârşită pentru omenirea întreagă. Această iubire dumnezeiască poartă spre înalt sufletul credincios, fiind dătătoare de nădejde în momentele inevitabile de suferinţă şi încercare. În acest sens, Sfântul Pavel, vorbind despre Crucea lui Hristos, desluşeşte în ea puterea cea dumnezeiască: „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (1 Cor 1,18).
„Atunci Isus le-a zis ucenicilor Săi: «Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie»" (Mt 16,24). Trebuie să recunoaştem că, citind sau auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, senzaţia ce ne încearcă este una de apăsare; percepem aceste cuvinte adumbriţi de un soi de întristare, pierzând din vedere faptul că Hristos ne cheamă să-L urmăm pe El - bucuria şi împlinirea vieţii noastre - pentru a rămâne fixaţi pe lepădarea de sine şi pe crucea, nu întotdeauna uşoară, a responsabilităţilor noastre creştineşti. Aşa se face că, atunci când medităm asupra Crucii, rămânem invariabil înclinaţi spre o înţelegere doloristă. Înălţarea Sfintei Cruci, însă, este o invitaţie la a descoperi victoria glorioasă a Crucii lui Hristos.
De fapt, Crucea nu reprezintă manifestarea slăbiciunii totale a lui Hristos, ci tocmai a gloriei Sale, pentru că, aici, păcatele întregii omeniri sunt şterse, iar moartea este învinsă pentru totdeauna. Cu adevărat, la Cruce, puterea lui Dumnezeu zdrobeşte păcatul şi răul acestei lumi, deschizând pentru toţi porţile împărăţiei cerurilor. Prin urmare, este important să conştientizăm că, pe Cruce, Hristos nu numai că ne eliberează de legăturile păcatului şi ale morţii, ci, prin jertfa propriei Sale vieţi, ne şi înalţă, prin har, spre viaţa cea cerească: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o" (In 17,24).
Dinamica ascendentă a lucrării Sfintei Cruci se datorează legăturii ei intrinseci cu evenimentul Învierii lui Hristos. Crucea şi Învierea lui Hristos constituie împreună punctul culminat al marelui mister al mântuirii. În cadrul Sfintei Liturghii din ziua Sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci se prevede ca, în loc de cântarea Sfinte Dumnezeule ..., să se cânte un foarte frumos şi adânc-teologic imn: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Acest cânt liturgic de preamărire a lucrării mântuitoare a lui Hristos înţelege foarte bine să se refere la cele două momente - Cruce şi Înviere - ca la un mister unitar. În plus, doar la lumina Învierii se poate înţelege profunzimea vieţii şi a faptelor Mântuitorului Isus Hristos.
Cu alte cuvinte, Învierea este cea care revelează adâncul înţeles al Crucii, iar Crucea conduce şi orientează totul spre Înviere. În definitiv, tocmai aici regăsim un alt aspect fundamental al vieţii de credinţă: moartea lui Hristos pe cruce ne garantează biruinţa vieţii prin Înviere. Privind la Cruce cu credinţă, trebuie să întrezărim şi lumina Soarelui Hristos cel Înviat. Înălţarea vieţii noastre prin Cruce îşi găseşte, aşadar, ţinta ultimă în această bucurie a Învierii.
La finalul acestor scurte gânduri, aş vrea să fim conştienţi de un aspect foarte important: este adevărat că, prin Crucea lui Hristos, dobândim putere pentru a ne înălţa deasupra necazurilor şi suferinţelor; prin ea ne înălţăm spre slava împărăţiei cerurilor şi spre lumina şi bucuria Învierii; dar, la fel de adevărate rămân şi responsabilităţile noastre creştineşti. Se cade, aşadar, să ne întrebăm dacă suntem dispuşi să-L urmăm, cu adevărat, pe Hristos? Îndeplinim, oare, voia Sa în mijlocul unor mentalităţi lumeşti tot mai relativiste? Facem ceva pentru a ne depăşi obiceiurile păcătoase adânc înrădăcinate în suflet? „M-am răstignit împreună cu Hristos" (Gal 2,20), scrie Sfântul Pavel, iar într-alt loc adaugă: „Mor în fiecare zi!" (1 Cor 15,31), dar nu e moarte fizică, ci una „zilnică" faţă de egoism şi păcat. Suntem, oare, dispuşi să purtăm o astfel de cruce?
Pr. Daniel AVRAM
