Cu ce se drogau scriitorii români

Cu ce se drogau scriitorii români
Ce stupefiante consumau Mircea Eliade sau Ion Barbu, dar şi oameni de litere de azi dezvăluie cartea “Narcotice în cultura română”, apărută recent.

 Marijuana, cocaină, opium, morfină. Unii scriitori le-au consumat pentru a-şi hrăni imaginaţia, alţii au căutat “paradisuri artificiale”. Cercetătorii au studiat fenomenul “existenţialismului narcotic”, iar câţiva oameni de cultură au testat fierturi magice preparate de şamanii din Amazon. Toate acestea sunt doar câteva din ingredientele cărţii “Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură”, scrisă de Andrei Oişteanu şi apărută de curând la Editura Polirom.

 

Volumul este un amplu studiu cu accente de antropologie culturală şi de istorie a mentalităţilor. Cartea constituie un act de curaj într-o ţară în care tematica folosirii narcoticelor a fost un tabu până în 1990, iar marii scriitori români sunt în continuare studiaţi în majoritatea şcolilor ca nişte fiinţe aflate dincolo de tarele umane, ferite de vicii, defecte sau umori.

 

în capitolele cărţii este subliniată abil şi documentat legătura unor scriitori cu câte un drog specific. Oameni de cultură precum Dimitrie Cantemir, Al. Odobescu, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Emil Cioran ori Eugene Ionesco s-au aflat într-o relaţie “specială” cu opiumul, morfina, canabisul sau calmantele. Titlurile unor capitole sunt, de altfel, edificatoare: “Ion Barbu: eterul cotidian şi cocaina săptămânală”. “Eliade în India: Opium şi canabis”, Emil Cioran: “Calmante să-mi domolesc indignarea”, Eugene Ionesco: “Injecţii să dea la cap spaimei”.

 

Nici literaţii clujeni nu lipsesc din paginile volumului. Unul dintre cei mai “privilegiaţi” din punct de vedere al prezenţei în carte este basarabeanul Alexandru Vakulovski, clujean “prin adopţie” şi reîntors în ţara natală. Oişteanu scrie că, în romanul de debut, “Pizdeţ” (2002), Vakulovski povesteşte “viaţa plină de promiscuitate din căminele studenţeşti: beţii, prostituate, droguri. Se fumează “iarbă” (travcă, în argoul ruso-basarabean) şi se înghit pastile în diverse combinaţii.

 

Cartea lui Vakulovski este, probabil, prima de acest gen din literatura română”. De altfel, Oişteanu subliniază că “literatura stupefiantelor” din ultimii ani şi-a găsit un “exeget”, Marius Chivu, care a punctat faptul că “pentru tinerii care, atunci când piaţa drogurilor e-n criză, se internează la dezintoxicare pentru a supravieţui cu substitute, «Pizdeţ» ar putea fi o carte-cult”. “Recidiva” lui Vakulovski din 2004, cu “Letopizdeţ”, îi face pe critici să remarce “subţirimea mizei” şi “o dizidenţă socio-politică plină de locuri comune, în care toate femeile sunt proaste, şcoala «sucks», legile sunt nedrepte, iar capitalismul e hoţie”. Specialiştii vorbesc despre “existenţialismul dependenţei chimice”, care “devine un soi de haiducie narcotică proliferatoare de clişee stângiste în slang basarabean”. La limită, menţionează Oişteanu, aceste teme se apropie de cele abordate de muzicienii hip-hop.

 

în acest punct, autorul o aminteşte laudativ pe scriitoarea clujeană Ruxandra Cesereanu care, alături de studenţii săi, a conturat în scris “o subcultură urbană aproape nestudiată de sociologii şi antropologii români” şi a trasat “coordonatele socio-culturale ale noii mahalale”. De la Paraziţii la La Familia, de la acceptarea marijuanei la condamnarea în versuri hip-hop a “trasului pe nas”. Mai mult, poezia lui Cesereanu este analizată de Oişteanu în paginile cărţii. Autorul vorbeşte de prietenia clujencei cu scriitorul Andrei Codrescu, “naturalizat” în SUA, cu toate substanţele pe care le implică rezidenţa veritabilă în această ţară. Oişteanu citează din creaţiile Ruxandrei Cesereanu alimentate de şederea la New York în 1999-2000.

 

Experienţa clujencei, “ca o minge de foc în cerebel”, este călătoria “Alisei în Ţara NewYorkeză”, iar conturul Manhattanului este cel în interiorul căruia “Alisa delirează psihedelic”, “drogată cu atâtea orbiri de-o clipă, dar fără beţii şi fără false jurăminte, scormonită de haşişul propriei mele nelinişti cu bănuţi de aramă la gât”. De asemenea, notează Oişteanu, în volumul “Oceanul schizoidian”, Cesereanu a publicat o poezie-odă pentru poetul-şaman Jim Morrison, intitulată “Jim călăreşte şarpele”.

 

Poezia se încheie cu imaginea drogaţilor care “ling soarele violet sub care vom muri”. în fine, poemul “Submarinul iertat”, scris la patru mâini de Cesereanu şi Codrescu, este rodul unei clujence “cu sex de înger” şi a unui “beatnik cu o pungă de mescalină la brâu”. Conform dicţionarelor de specialitate, mescalina este un alcaloid  psihedelic natural, utilizată, în principal, ca un instrument pentru a suplimenta diverse practici de transcendenţă, inclusiv în meditaţie, proiecte de artă şi psihoterapie psihedelică.

 

Istoricul literar Adrian Marino este menţionat, de asemenea, în cartea lui Andrei Oişteanu. După o lungă perioadă de recluziune în închisorile comuniste, Adrian Marino a publicat două volume despre poetul Alexandru Macedonski, a cărui relaţie cu drogurile era cunoscută în mediile de specialitate. Oişteanu subliniază că “anii au marcat începutul scurtei epoci de “liberalizare” a regimului comunist din România. Şi totuşi, lui Adrian Marino i-a fost dificil în acea perioadă să vorbească deschis despre relaţia poetului cu drogurile.

 

 Subiectul era tabu. Intitulând “Vise şi “stupefiante” capitolul care ar fi trebuit să trateze tranşant acest subiect, Adrian Marino pune termenul stupefiante în ghilimele”. Totuşi, există pasaje în care Marino se exprimă mult mai transparent, notând că “atunci, poetul descoperă efectiv «beţia» stupefiantelor, producătoare de vis greu, narcotic, invocat de Macedonski ca o eliberare”. “Ar trebui stimat curajul lui Marino de a vorbi pe o temă tabuizată de cenzură şi «înfierată» de «morala proletară». Se întâmpla la doi, trei ani de la ieşirea istoricului literar din închisorile comuniste”, încheie Oişteanu.

 

 

Volumul “Narcotice în cultura română” poate fi găsit la Librăria Humanitas şi costă 43 de lei.

 

 

Secretele şamanilor

 

Unul dintre “personajele” cărţii lui Oişteanu este publicistul Alin Fumurescu, ce locuieşte actualmente în SUA, dar a activat o perioadă notabilă şi la Cluj. Fumurescu este remarcat de autor în urma experienţei sale exotice din 2009. Oişteanu repovesteşte cum Fumurescu, plecat în Peru de Nord, a luat legătura cu un şaman din jungla amazoniană şi a experimentat mai multe halucinogene. între acestea, cele mai impresionante au fost veninul secretat de o broască din junglă şi fiertura unei liane “magice” (foto), care se spune că “provoacă şamanilor viziuni premonitorii şi face posibil contactul cu duhurile triburilor.

 

 

 

Istorie, nu morală

 

Andrei Oişteanu a ţinut să facă precizări importante şi necesare încă din primele pagini ale cărţii: “Aspectul moral m-a interesat în măsura în care perspectiva etică a scriitorilor s-a modificat în timp. Dar nu mi-am propus să incriminez sau să dezincriminez ascest tip de năravuri. Este o carte de istorie a culturii, nu una care să fie distribuită în licee pentru a descuraja flagelul toxicomaniei. Nu spun că astfel de cărţi n-ar fi necesare. Dimpotrivă, sunt foarte necesare. Spun doar că volumul meu nu abordează subiectul anume din această perspectivă”.

 

 Andrei Oişteanu s-a născut în 1948 şi e cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Este, de asemenea, cadru didactic la Centrul de Studii Ebraice, Universitatea din Bucureşti şi doctor în studii umaniste.

 

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK şi pe Instagram

loading...
Comenteaza