“Eu nu ştiu nimic despre voi. Voi nu ştiţi prea multe despre mine”, a spus ieri Wim Wenders, la începutul masterclass-ului susţinut la Muzeul de Artă, în faţa a zeci de “ucenici”, de la tineri pasionaţi de regie până la cineaşti profesionişti.
Wenders a vrăjit din primele secunde. Ca un matematician-artist, a început, ordonat, rezolvarea problemei cunoaşterii cu publicul. S-a dezbrăcat de secrete din copilăria lui, a dezvăluit calm şi seducător detalii suculente din tinereţea sa în Germania anilor ’60.
“Nu am vrut să devin regizor. M-am născut la câteva luni după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, într-un oraş (Düsseldorf – n.red.) în care nicio clădire nu mai stătea în picioare. Noi locuiam într-un subsol, iar eu credeam că aşa e peste tot”, a povestit cineastul. Când a aflat că există lume şi dincolo de “subsolul natal”, Wenders a decis: va deveni călător. “Profesia mea principală e cea de călător, chiar şi acum. Tot ce îmi doream era să merg “altundeva”.
Primele lui filme le-a primit în copilărie, în dar de la tatăl său. “Erau secvenţe din 20 de filme pe care le proiectam la fiecare zi de naştere a prietenilor mei. Eram cel mai popular băiat din grup, vă puteţi imagina! Dădeam filmul înainte, înapoi... credeţi că amicii mei mai văzuseră vreodată pe cineva să alerge sau să mănânce invers?”, a râs Wim, împreună cu asistenţa.
“Apoi, pe când aveam vreo opt ani, am primit o cameră foto, şi de atunci fotografia e una din pasiunile mele. Filmul în sine, negativul, e o chestie extraordinară. Acolo e tot ce ai făcut şi bine, şi rău, îţi vezi eşecurile, îţi aminteşti primele fotografii făcute. Acum se fac poze cu mobilul, până şi la concerte mobilele au înlocuit brichetele din mâinile spectatorilor”, a spus cineastul.
Când a venit timpul să dea la facultate, Wim a ales medicina, dintr-un soi de obligaţie faţă de tatăl său, medic de profesie. După câteva semestre, în care a văzut că domeniul este opusul a tot ceea ce-şi doreşte, a renunţat: “Credeam că tata va fi dezamăgit, însă a râs şi a spus că m-a lăsat să părăsesc eu singur medicina, fiindcă el ştia de la început că nu îmi va plăcea”.
între timp, însă, Wenders se îndrăgostise de pictură. “Ca oricine care vrea să devină artist, m-am mutat la Paris şi am început să fac pictură. însă cursurile se terminau la ora 2.00 după-masa, iar după aceea nu prea mă descurcam cu viaţa. Nu aveam bani, stăteam într-o cameră fără încălzire, electricitate, nu aveam bani. Mă tot gândeam cu ce să-mi ocup timpul până la culcare. La filme era prea scump să merg... şi atunci am descoperit Cinemateca din Paris, unde cu un franc puteam vedea şase filme”, a detaliat cineastul.
După mai bine de un an de astfel de “supradoză cinematografică” zilnică, Wim a decis că pictura va trece în plan secund, iar el va urma prima şcoală de film deschisă în Germania. “La şcoală, nimeni nu s-a gândit să cumpere o cameră de filmat, puteţi crede asta?”. La finalul acestei şcoli, a făcut primul lui film. “Un dezastru. Nu avea nici poveste, era prea lung... eu nu ziceam «cut!» pentru că nu ştiam că se zice astfel. Am mai avut un alt dezastru, cu o adaptare după romanul «Litera stacojie», în care, din cauza bugetului, aveam un matador şchiop pe post de indian”, s-a amuzat cineastul.
în timpul filmărilor pe care le-a realizat, însă, lui Wenders i s-a întâmplat “minunea” pentru care a rămas cineast, a devenit un regizor strălucit şi va rămâne mult timp de acum încolo: “Am început să am încredere într-unul dintre simţurile mele. Un simţ pe care îl subapreciem, pe care îl avem cu toţii şi care pentru un regizor este foarte important: cel al spaţiului. Nomazii îl au mai intens, cei de la oraş îl pierd. E vorba despre a relaţiona cu spaţiul din jur, a-i simţi schimbările, ce are special. A-l citi”.
Mitulescu, printre puşti
La începutul masterclass-ului, Wenders a întrebat cine doreşte (din sală) să facă regie de film. S-au ridicat multe mâini, iar cineastul a făcut o remarcă amuzantă: “Nu mă refer la cei care fac deja filme şi o fac foarte bine”. în sală ridicase două degete şi Cătălin Mitulescu, regizorul peliculei “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”. Un film ce e, de altfel, pe placul lui Wenders.
