Deschidere de stagiune în forţă la Opera Română

Un spectacol-premieră deosebit ca muzică şi tematică, dar şi ca regie şi interpretare: “Forţa Destinului” de Giuseppe Verdi, în regia lui Rareş Trifan.

 “Forţa Destinului ” a deschis duminică seară stagiunea 2009-2010 la Opera Naţională Română din Cluj. Reprezentaţia a cucerit instant spectatorii prin alternarea pasajelor de mare încărcătură dramatică sau spirituală, în care au fost protagonişti unul, doi, maxim trei solişti, cu cele vesele, de grup.

 

Publicul a izbucnit spontan, în câteva rânduri, în aplauze şi urale de “Bravo!” la adresa protagoniştilor. Remarcabile au fost în acest sens ariile interpretate de către soprana Carmen Gurban (în rolul Eleonorei) şi de către baritonul Fulop Martin (Don Carlo) sau unul din duetele interpretate de către Martin şi tenorul Marius Vlad Budoiu (Don Alvaro). Alături de cei trei se remarcă însă şi alţi interpreţi, precum basul Mircea Moisa (Padre Guardiano) şi mezzosoprana Liliana Neciu (Preziosilla), precum şi corul mare al Operei, dar şi cel de bărbaţi, care interpretează pasajul în care Eleonora se pregăteşte pentru a merge în sihăstrie.

 

“Forţa Destinului” (cu premiera absolută în 1862) redă muzical viaţa tinerei Eleonora, fiica marchizului de Calatrava, şi a iubitului său, Don Alvaro, de origine indiană. Marchizul se opune dragostei dintre cei doi, tânărul vrea să se dezarmeze, însă arma se descarcă şi marchizul moare. Alvaro fuge cu Eleonora, se rătăcesc unul de altul, Eleonora pleacă în sihăstrie, iar Alvaro, într-o mănăstire, fără a uita însă dragostea reciprocă. Reîntâlnirea din final este tristă, Eleonora fiind ucisă de către fratele ei, Don Carlo, care vrea să-şi răzbune tatăl. Scena ultimă este izbăvitoare şi foarte emoţionantă: Elonora îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu, întinzând mâna către Mântuitorul răstignit pe Cruce, prezentat într-o sculptură gigantică şi înclinându-se către ea, în semn că o primeşte.

 

Abordarea regizorală a lui Rareş Trifan, directorul ONR Cluj, este armonizată cu mesajul piesei, atât ca profunzime, cât şi tehnic, majoritatea pasajelor având în fundal sau chiar ca scenă o schelă uriaşă împărţită în nouă compartimente, pe care, atunci când Eleonora urmează să meargă în pustie, este proiectată ingenios o cruce. Sobrietatea multora dintre scene este completată de coloristica bogată a tablourilor de grup. Scenografia piesei poartă semnătura lui Valentin Codoiu, iar dirijorul orchestrei a fost Jozsef Horvath.