în cazul evangheliei după Luca, primele două capitole sunt socotite de către exegeţi un prolog cristologic, Luca ilustrând aici tot misterul lui Hristos, pe care restul evangheliei sale îl dezvăluie progresiv; în acest sens, merită înşirate titlurile mesianice cu care este învestit Pruncul: fiul lui David, Mântuitorul, Hristos Domnul, cel Sfânt, Lumina, plin de Spirit, cel Preaînalt, Rege.
în ceea ce priveşte stilul în care sunt redactate primele două capitole din evanghelia lucană, ar fi de precizat că ele se inspiră mai puţin din literatura intertestamentară (după cum se întâmplă în cazul evanghelistului Matei), ci, mai degrabă, din Scripturile ebraice ca atare, la nivel de limbaj, tipologie a personajelor, tematică şi, mai ales, mesaj: Pruncul Isus, cel care este Hristos, este împlinirea Scripturilor ebraice.
O particularitate de stil a evangheliei lui Luca este paralelismul, constând în punerea în relief a trăsăturilor unui personaj prin intermediul comparaţiei cu un altul. Din această perspectivă, merită semnalat paralelismul dintre Ioan şi Isus în primele două capitole ale evangheliei lucane (în cele ce urmează, din raţiune de spaţiu, vom zăbovi doar asupra pasajelor privindu-l pe Isus).
Desigur, este vorba de o continuitate şi o discontinuitate, Luca vizând să-l prezinte pe Ioan ca precursor al lui Isus, valoarea sa derivând de la cea a lui Isus; este, deopotrivă, vorba de o unică lucrare a lui Dumnezeu prin cei doi. în fragmentele lucane privind naşterea lui Isus, acest paralelism este prezent şi la nivelul construcţiei textului, fiind vorba de două vestiri ale naşterii, de două naşteri, două circumcizii, dar şi de cântări paralele (Benedictus/ Magnificat; imnul îngerilor/ Nunc Dimmittis, cântarea lui Simeon/ cea a Anei), două suiri la templu şi tot două menţiuni ale creşterii celor doi copii.
Bunavestire
Episodul vestirii naşterii lui Isus este conceput pornind de la şi în vederea economiei mântuirii: trimiterea îngerului şi lucrarea Spiritului sunt elemente ale intervenţiei lui Dumnezeu. Deja în salutarea îngerului este mai mult decât un salut, chemarea la bucurie implicând în multe texte vetero şi neotestamentare ideea unei schimbări importante în economia mântuirii. Nici formula “Domnul este cu tine” nu este o simplă binecuvântare, această prezenţă a lui Dumnezeu însoţind poporul de-a lungul istoriei sale. Afirmaţia că Maria a găsit har la Dumnezeu o situează o dată în plus în linia acelora care au marcat istoria lui Israel. Dacă în Bunavestire este vorba de o cotitură, atunci este vorba de împlinirea noului legământ. Deja în sânul mamei, Isus este Hristos, mai mult decât unul din descendenţa lui David, este unsul lui Dumnezeu, cel uns de Spiritul, aşa cum a fost prevestit de profeţi şi înţeles de comunitatea creştină în lumina postpascală.
Textul de la Luca 1,26-38 poate fi comparat cu cel de la Matei 1,18-25: în vreme ce evanghelistul Matei insistă pe inspirarea de către Dumnezeu a deciziei lui Iosif de a-l adopta pe pruncul zămislit miraculos de cea făgăduită lui, Luca pune accentul pe felul în care Domnul o face pe Maria să accepte maternitatea în condiţiile în care era făgăduită lui Iosif; este vorba de mişcări similare de acceptare a voinţei divine şi, implicit, de disponibilitatea de a conlucra la împlinirea planului de mântuire. Cu toate acestea, mesajul arhanghelului priveşte în primul rând misiunea lui Isus, aceea a Mariei fiind relativă la cea a Fiului său. Maria încheie şirul femeilor sfinte care pregătesc venirea lui Mesia.
Pentru a înţelege vestirea îngerului, ar fi de spus că acesta se poartă straniu din perspectiva cutumelor epocii: nu se cuvenea ca o femeie să fie salutată, cu atât mai puţin una măritată, cu formula curtenitoare pe care arhanghelul o foloseşte. Răspunsul Mariei (“Iată roaba Domnului!”) este o formulă care marchează, de altminteri, tocmai o transformare în raportarea Mariei la soţul său, ilustrând mai exact în contextul dat schimbarea soţului, căci, prin astfel de vorbe, femeia se declara soţie şi slujitoare.
în ceea ce priveşte un posibil paralelism între atitudinea Mariei (“Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”) şi cea a lui Zaharia (“După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea, înaintată în zilele ei.”), acesta este numai aparent, deoarece, câtă vreme Zaharia cere un semn în domeniul cunoaşterii, Maria se referă la domeniul acţiunii, preocupându-se pur şi simplu de felul în care poate realiza voia lui Dumnezeu. întrebarea Mariei derivă din nevoia credinţei de a fi luminată, din deschiderea spre revelaţie.
Vizita la Elisabeta
Vizita Mariei la Elisabeta, un mod de verificare a semnului dat Mariei la Bunavestire (nu în sensul că Fecioara nu ar fi dat crezare vestitorului, dimpotrivă, graba cu care se îndreaptă spre Elisabeta fiind un indiciu al credinţei), este locul manifestării prezenţei Spiritului Sfânt în Ioan încă din sânul mamei sale şi în Maria.
Titlul de Domn atribuit lui Isus încă nenăscut trebuie înţeles în contextul lucan drept un titlu divin, trimiţând la Hristos cel înviat. în lauda sa, Elisabeta o consideră pe Maria fericită în virtutea credinţei de care a dat dovadă în raport cu cele anunţate ei de Dumnezeu; în această idee putem recunoaşte un gest recapitulativ al istoriei lui Israel: Maria a crezut asemeni lui Avraam.
Răspunsul Mariei, celebrul imn Magnificat, este unul dintre cânturile inserate de Luca în pasajele privind naşterea lui Isus, alături de Gloria cântată de îngeri la naşterea Domnului, de Benedictus rostit la opt zile de la naşterea lui Ioan sau Nunc Dimittis, care însoţeşte prezentarea lui Isus la templu. Imnurile erau folosite în epoca redactării evangheliei lucane în celebrările iudaice, pe lângă psalmii biblici (una dintre categoriile de imnuri) fiind constituiţi o serie de psalmi apocrifi.
în genere, imnurile folosite în celebrările sinagogale erau alcătuite dintr-o serie de citate biblice sau aluzii biblice. Magnificat-ul se inspiră din cântarea Anei (1Reg 1,11), dar şi din literatura intertestamentară. Este un imn ce subliniază perspectiva mesianică a lui Luca, în viziunea căruia mântuirea este accesibilă celor umili, celor săraci, noului Israel, care se vădeşte deschis să o primească.
Naşterea lui Isus
în episodul naşterii lui Isus este de remarcat opoziţia pe care o stabileşte Luca între condiţiile umile în care El vine în lume (este adus pe lume într-o iesle, mama este singură, îl înfăşoară ea însăşi) şi răsunetul cosmic al naşterii lui, dar şi evidenţa misiunii sale încă din clipa venirii pe lume.
Luca desemnează Betleemul prin sintagma “cetatea lui David”, titlu rezervat Ierusalimului în timpurile sale, deoarece aici s-au născut Booz, Iese, David, şi de aici se aştepta venirea noului David. De altfel, Pruncul este desemnat cu titlul de Mântuitor, care în Scripturile veterotestamentare este aplicat exclusiv lui Dumnezeu, niciodată Mesiei, respectiv Hristos Domnul, prin acelaşi termen ce traduce în greacă numele lui Dumnezeu.
Cât despre relatarea naşterii lui Isus în sine, aceasta este descrisă în modul cel mai sobru cu putinţă, în doar două versete, pregătind într-un fel momentul intervenţiei îngerilor, pentru a prezenta în contrast umilinţa Mântuitorului în venirea sa pe lume şi importanţa cosmică a evenimentului.
Expresia “unul-născut”, folosită de evanghelistul Luca, posibil de redat şi prin “primul născut”, nu are un sens echivalent unui numeral ordinal (cel dintâi dintre mai mulţi; unele culte folosesc, totuşi, acest verset, ca şi pasajul despre “fraţii” lui Isus, pentru a susţine poziţia potrivit căreia Maria ar mai fi avut copii după ce l-a născut pe Isus), ci trimite la dreptul de întâi-născut, având un sens juridic, servind aici drept introducere la episodul prezentării lui Isus la templu.
Explicaţia lucană privind înfăşarea pruncului şi culcarea sa în iesle de către însăşi mama sa poate fi înţeleasă, pe de o parte, în sensul că Maria, ca alte femei sfinte ale Scripturilor, a născut fără de dureri şi, pe de alta, că – spre deosebire de Elisabeta, lângă care, probabil, a stat ea însăşi – era singură.
Apariţia îngerului înaintea păstorilor este pasajul care pune în evidenţă semnificaţia socială şi cosmică a naşterii lui Isus. Redactat mai puţin sobru decât pasajul descris mai sus, acesta vădeşte influenţe ale literaturii intertestamentare.
îngerul vorbeşte despre Prunc desemnându-l ca Mântuitor, termen destul de frecvent utilizat în contextul elenistic (cu privire la regi sau zeităţi), dar rezervat în Septuaginta lui Dumnezeu, ca şi titlul de Domn. Utilizând în acest context termenul de Mântuitor, Luca vorbeşte de rolul lui Isus în economia mântuirii; credinţa sa în acest sens vădeşte, fără doar şi poate, credinţa comunităţii creştine.
Isus la templu
Episodul
prezentării lui Isus la templu încheie, alături de cel privind prezenţa sa în
templu la doisprezece ani, pasajul lucan referitor la naşterea şi copilăria
Domnului. Aici, evanghelistul amestecă două rituri prevăzute de legea mozaică
în cazul naşterii unui copil, cel dintâi privind datoria mamei de a aduce la
patruzeci de zile în cazul naşterii unui băiat, respectiv optzeci de zile în
cazul aducerii pe lume a unei fete (perioadă prevăzută pentru purificare),
drept jertfă un miel sau doi porumbei ori două turturele, respectiv al doilea
referitor la datoria tatălui de a-şi răscumpăra printr-o jertfă primul născut
în luna următoare naşterii sale.
Aceste ritualuri nu pretindeau prezenţa pruncului la templu, dar tocmai acesta este aspectul pe care vrea Luca să-l sublinieze, legat de ideea ataşamentului familiei lui Isus faţă de lege, a apartenenţei la poporul ales.
Adeziunea lui Iosif şi a Mariei la lege se conjugă însă în episodul profeţiei lui Simeon cu aşteptarea inaugurării erei mesianice (acesta este sensul ideii de mângâiere a lui Israel) în sânul aceluiaşi popor ales. Spiritul adăugat legii, căci Simeon este reprezentantul valorilor religioase ale poporului ales, dar şi în tensiunea privind venirea Mântuitorului: căci tocmai pe Mântuitorul şi Unsul (Hristosul) lui Dumnezeu îl recunoaşte Simeon în Prunc. în cântarea lui Simeon este schiţată misiunea lui Isus, accentul căzând pe universalitatea mântuirii. Acest imn se inspiră din Isaia 42,6; 49,6, dar şi din apocrifele veterotestamentare privindu-l pe Samuel.
Referitor la versetele privind “semnul care va stârni împotriviri” şi sabia ce avea să treacă prin inima Mariei, este vorba de misiunea lui Hristos, de acceptarea şi respingerea sa, de mărirea şi eşecul de care avea să aibă parte (căci El este Mântuitorul universal, însă lucrarea sa poate fi acceptată sau respinsă de cei pentru care a venit, în virtutea libertăţii fiinţei umane), dar şi de separarea pe care o va opera Hristos chiar în sânul poporului ales, pe care Maria o va simţi în propria inimă, ea, fiica Sionului, având să devină mama Bisericii.
Numele profetesei Ana este cel al mamei lui Samuel, ceea ce confirmă faptul că Luca se inspiră în evanghelia copilăriei din figura acestuia, iar calităţile sale sunt acelea ale văduvei creştine ideale, petrecându-şi viaţa întru castitate şi rugăciune. Cel mai probabil, Luca a alăturat aceste două figuri profetice în virtutea faptului că legea mozică pretindea doi martori pentru vădirea unui adevăr. Or, amândoi îl recunosc pe Mesia şi, deci, sosirea timpurilor mesianice.
în chip de concluzii
Luca nu redă întâmplările legate de naşterea Domnului în modul în care ar face-o un cronicar, orice element al scrierii sale având o semnificaţie cristologică, mesianică, dumnezeiască, escatologică etc.; avem de-a face în această parte a evangheliei lucane cu o vestire a mesajului mântuirii şi o proclamare a credinţei.
Atunci când “reconstituie” faptele legate de naşterea lui Isus şi atunci când vorbeşte de originea Domnului, evanghelistul Luca se face vocea Bisericii, care are deja o credinţă de mărturisit. în “evanghelia naşterii şi copilăriei”, Luca porneşte de la fapte pe care le socoteşte adevărate, în lumina credinţei, preocupându-se să arate prin toate împlinirea planului lui Dumnezeu.
