Despre câini, mojicie ca sport şi bucuria rară

Artistul István Szakáts, preşedintele Fundaţiei AltArt, a vorbit, pentru ZIUA de CLUJ, despre mentalul “medieval” al clujenilor, dar şi despre Ziua Zâmbetului.

Omul de cultură István Szakáts este cunoscut clujenilor pentru afişele şi instalaţiile din spaţiul public, precum ochii imenşi de pisică de pe strada Ferdinand, dar şi pentru “happeninguri” cum ar fi spectacolul de dans şi lasere din parcul de joacă din Mănăştur. Ori turul ghidat al “zonelor turistice” din cartierele gri ale Clujului. Sau ca organizator ori participant la dezbaterile pe teme urbanistice desfăşurate la Fabrica de Pensule ori la primărie. István, care a regizat peste 200 de scurtmetraje, animaţii şi proiecte artistice, are multe de spus şi în afara ariei lui de expertiză. Fie că e vorba de căţei, rolul civilizator al mass-mediei ori de răutatea gratuită a românilor.

Povesteşte-mi despre cei doi prieteni ai tăi care-ţi erau mereu aproape de suflet, dar şi la propriu, fiindcă te vedeam adesea pe stradă cu ei alături: câinii Bulu şi Morcovel.
Foştii mei câini. Unul a murit, celălalt a dispărut. Bulu, vijla maghiară în vârstă de 13 ani, a murit de cancer. Morcovel, o corcitură de trei ani, a dispărut în urmă cu două luni din Feleac, unde locuiesc. Era sezon de împerechere, s-a dus în sat şi nu s-a mai întors. L-am căutat, am pus afişe, am oferit recompensă şi... nimic. Supoziţiile mele sunt două: fie vreun vecin l-a omorât (am primit ameninţări în acest sens), fie l-a prins cineva şi l-a dus la lupte de câini (am auzit că sunt răpiţi câini în acest scop, din satele vecine Clujului).

Dar chiar nu puteau trăi vecinii din cauza unui câine? De unde atâta ură?
Aceşti câini au fost cu mine în Florenţa, au stat şi m-au aşteptat trei ore în faţă la Uffizzi. Nu erau legaţi şi nimeni nu avea treabă cu ei. La fel şi în Veneţia. Doar că la noi e un ev mediu întunecat, unde câinele e egal cu găina, doar că nu ouă. Aici voiam să ajung cu ideea: la diferenţa dintre o Italie şi o Românie. Unde Italia înseamnă o lume mai mare decât ţara în sine. Eu am fost la cinematograf în Berlin cu câinele. Ce-i drept, şi la Teatrul Naţional din Cluj am intrat cu ei, plus la Facultatea de Teatru şi Film, unde predam, puteam să intru cu ei şi la Muzeul de Artă, şi în câteva baruri, dar, în general, eram scoşi afară din autobuz, din magazine, din localuri. Nu sunt un militant pentru drepturile omului din câine, dar sunt un militant pentru de-medievalizarea oamenilor.

Ceea ce îmi spui mă provoacă să te întreb: crezi că există şanse pentru Cluj să devină capitală culturală europeană, având în vedere oamenii care îl locuiesc?
Păi... în Sibiu e mult mai rău decât la Cluj din acest punct de vedere şi tot “capitală” s-a numit. Dar să nu sar prea repede la “cultură”, că e domeniul meu şi am stabilit că e o temă oarecum tabu. Voiam să subliniez că există şi un nor întreg de pseudoînţelegere şi în jurul legii. Mie mi-a mers bine cu Bulu şi Morcovel în general, lumea mă ştia, nici gardienii nu mă mai opreau pe stradă, deşi nu îi legam niciodată, că cei doi câini erau ca nişte miei blânzi, şi asta se vedea. Dar pentru mine, în acelaşi timp, felul în care e tratată problema câinilor reflectă un Cluj rural şi medieval. La nivel mental, desigur.

Ce alte aspecte, care nu sunt din zona ta de expertiză, crezi că reflectă acelaşi tip de mentalitate la Cluj?
Uite, genial! Când cobor în Cluj din avion şi trebuie să mergem să ne arătăm paşaportul ofiţerului... Întotdeauna, dar întotdeauna, toţi se bulucesc să iasă din autobuz, s-o ia înaintea celuilalt. De parcă am fi încă în comunism: trebuie să te bagi, să îţi păstrezi locul. Trebuie să te cerţi cu altul dacă s-a băgat în faţă. Şi asta fac oameni în costum, care circulă cu avionul. Nu sunt relaxaţi, sunt răi şi concurenţiali, în loc să fie buni şi colaborativi, cum e în orice alt aeroport la vest de Budapesta. Ok, hai, Viena! Mi-a zis cineva odată că românii sunt un popor de oameni înrăiţi de sărăcie. O fi o scuză la îndemână, dar eu răutate gratuită ca în ţara asta nu am mai văzut.

Vezi, însă, şi bunătate în ţară, în Cluj. Asta pentru a nu cădea într-un discurs ultranegativist. Unde, cum o vezi?
Corect. O văd în aceiaşi oameni, dar cu ocazia altor coagulări sociale. Erau chelneri care aduceau voluntar apă câinilor când mergeam cu ei la barul Insomnia. Sunt oameni care se opresc fără să le ceri dacă văd că stai pe marginea drumului cu maşina defectă. Sunt sigur. Dar există o expresie - în engleză e “economy of scarcity”, ce e rar e valoros. Iar românul e bun din ce în ce mai puţin, ca şi cum asta ar creşte valoarea bunătăţii.

Apropo de raritate care conferă (sau nu) valoare. Ce părere ai, aşa stau lucrurile în România şi cu zâmbetul, veselia? Crezi că sunt considerate semn de superficialitate, iar tristeţea, un apanaj al profunzimii?
Da, adesea. În mintea mea, lucrurile acestea se aşază astfel: socialmente este mai valoros, mai valorizat să fii serios decât neserios. Râsul se conotează cu neseriozitatea. De aici, cei care vor să fie valoroşi afişează o mină serioasă, ca nu cumva să li se dilueze discursul şi imaginea. Dar mai sunt o mulţime de componente, de exemplu volumul vocii, care e şi un marker de castă socială.

Ce crezi, e similar şi cu sărăcia? Dacă eşti sărac şi ai probleme, putem exclama “Uite un intelectual veritabil!”?
Aşa şi trebuie să fie intelectualul. Uite, eu trăiesc în permanenţă “vina” de a fi fericit şi a-mi merge bine, inclusiv financiar. Dar nu îmi mai pasă că oamenii îşi bulbucă ochii atunci când le spun că mi-e bine şi că sunt fericit. Ce să fac, sunt sărac cu duhul (râde). Îmi vine uşor. Mi-am amintit acum un exemplu bun de “economia lipsei” despre care vorbeam, aplicat pe bunătate. Eram la Oser, acum două săptămâni. Mi-am cumpărat un grătar de la un vânzător de acolo şi a început să se răcească în timp ce îl mâncam. Era deja spartul târgului, abia mai erau oameni pe acolo. Merg la una dintre tarabe, unde mai fumega cărbunele, şi zic: “Pot să pun carnea un pic pe grătar?”. Ghici, m-a lăsat? Nu. Pe mine, oricât sunt de tăbăcit de România, de fiecare dată mă loveşte în piept răutatea gratuită, mojicia ca sport.

Povesteşte-mi despre bani. Ce îţi spun, ce îţi oferă, în ce măsură te interesează?
Cum era maneaua aia... “Am abonament la bani şi banii la mine” (râde). Păi, şi aici mi-e ruşine. Mie întotdeauna mi-a mers foarte rezonabil de bine. Dezirabil este să îţi meargă bine, dar bine e ca asta să nu fie prea uşor de obţinut. E valoros să îţi meargă bine şi, ca atare, trebuie să fie o instanţiere rară în lume. Iar dacă vei comunica faptul că îţi merge bine şi acest lucru ţi-a ieşit uşor..., îi vei frustra pe cei cărora nu le merge bine, dar şi pe cei care cred în faptul că starea de bine trebuie obţinută cu greu. Însă mie mi-a mers bine tot timpul şi nu am chef să neg asta şi nici să mă prefac că am probleme. Eu călătoresc des, acum trei zile am venit din Ljubljana, azi ar trebui să plec în Spania. Ai noştri se autorăstignesc pe crucea vieţii grele pe care (cum se şi cade) ei înşişi o cioplesc. Şi asta nu e din cauza (cică a) sărăciei, doar că sărăcia e mai uşor de scos în faţă. Cubanezii zâmbesc de 100 de ori mai mult ca românii. Ei cum fac?

Crezi că ar fi ceva de făcut în această privinţă?
Eu aş organiza Ziua Zâmbetului ca terapie socială. Când zâmbeşti spre cineva, trebuie să ai gânduri binevoitoare spre acea persoană. Trebuie să fii blând, cooperant, deschis. Te “tunezi” pentru această stare de spirit când începi să zâmbeşti. Nici măcar nu ar trebui dată ca zi liberă, tocmai pentru a accentua faptul că nu e ceva special să zâmbeşti, că nu trebuie să vină ca o recompensă la ceva primit.

În afară de activităţile tale în domeniul artei, ce te preocupă: grădinăreşti, citeşti, te uiţi la filme?
Sunt dependent de internet. Mă simt gol dacă nu am laptopul în poală. Fac rictus dacă nu sunt legat la net. În schimb, am un randament enorm al existenţei când sunt conectat. Şi, cinstit, nici nu îmi pasă că sună oribil. Pentru mine e o formă de viaţă, e parte a procesului meu de cunoaştere, a discursului pe care îl generez. A, şi “când nu lucrez”... nu există aşa ceva. Eu lucrez tot timpul. Munca mea e să mă generez şi, în mod absolut de neînţeles, întotdeauna s-a găsit cineva să mă plătească pentru asta. Toată viaţa mea am muncit ce mi-a plăcut, am avut onoarea asta bezmetică şi din cauza asta nu pot face diferenţa între a lucra şi a nu lucra. Mă generez. Asta e tot ce fac.

Dar un film tot vezi, un regizor tot îţi place. Un desen animat...
Ultima oară am văzut “Aguirre, der Zorrn Gottes”, regizat în 1972 de Werner Herzog. În aceeaşi linie de arc epic al unei personalităţi... “Lawrence of Arabia”, “Gandhi”... dar îmi place enorm “Robot Chicken”. E o animaţie super “rea”. Nu e ca “Happy tree friends”, dar e supercrud.

Apropo de asta, crezi că mass- media are rolul de a educa?
Trebuie o doză justă de violenţă, iar limita “justului” fluctuează. Eu aş face aşa: în loc de un Megadiscurs reprezentativ, aş face un milion de procese participative. Televizorul e un Megadiscurs, statul e un Megadiscurs. Aş face comunităţi mici care să autodecidă care e limita lor de toleranţă. Dacă aş face un post nou, aş încerca să construiesc imaginea unei societăţi participative, nu reprezentaţionale eşuate în oligarhie, cum e acum la noi. E utopism să te dai civilizator prin televizor. Cum zicea Marshall McLuhan: “Orice ai face, bomba atomică nu va reuşi să transmită mesajul păcii”. Tot aşa şi cu televizorul, care este un instrument specializat.

Ai amintit nişte nume de personalităţi. Cu ce personalitate, care mai trăieşte sau nu, te-ai întâlni la o cină şi ce i-ai spune?
Aş sta la o mămăligă cu brânză şi ţuică cu un cioban fain din sus de Măguri Răcătău. Aş mai sta cu prietenul meu Kiss Bálint la un ceai, că nu l-am văzut de vreo opt ani. E contabil la Budapesta.
Refuz să gândesc în termeni de “ăia Mari”. Deci cu nicio persoană cunoscută. E un discurs al puterii să vrei să te vezi cu ăla Mare, Celebru, Deştept.

Ce îţi spun conceptele de familie, copii, căsătorie? Cum le simţi, le valorizezi?
Familia şi copiii sunt cele care contează, ele există înainte de a se coagula în “instituţii”. Căsătoria... nu vreau să mă dau extrem, dar mie nu-mi mai spune nimic. Familie, copii, da, îmi rezonează în inimă, creier, hormoni.