Pelicula “Floarea de Gheaţă” (Coreea, 2008) este o fantezie asiatică, fascinantă prin culori şi dinamică. Cu toate acestea, se pare că povestea care a stat la baza scenariului este una reală.
Regele din Goryeo încearcă să întemeieze o dinastie în Coreea, care să îi ofere statului garanţia suveranităţii. Aceasta în condiţiile în care puternica dinastie coreeană Yuan face tot posibilul să-şi anexeze acest teritoriu. Regele şi-a adunat în jurul său o gardă pretoriană formată din soldaţi foarte fideli, gata să-şi dea viaţa pentru integritatea coroanei.
Dintre aceştia, comandantul gărzii, Hong, are un statut diferit: el este preferatul monarhului, este de o frumuseţe fizică şi interioară proprie eroilor romantici, este curajos şi supus întocmai cum prevăd normele de curte ale evului mediu. Şi mai este de aproape un deceniu amantul regelui. Armonia Curţii este zdruncintă însă de un complot, nobilimea cârcoteşte pentru că Goryeo nu are un moştenitor, dat fiind că regele nu doreşte/poate să procreeze.
Ca să elimine extincţia statului, regele îl numeşte pe Hong... inseminatorul reginei. Totul se complică şi mai tare când Hong realizează că s-a îndrăgostit de regină. Femeia e pasul către pierzanie: Hong începe să nu mai respecte ordinele regelui şi îşi continuă idila interzisă cu regina, în biblioteca palatului. Insubordonarea omului său de încredere trezeşte suspiciunile monarhului care descoperă, în cele din urmă, trădarea. Filmul debordează de culoare.
în afara celor câteva trăsături de cultură care jenează ochii privitorilor europeni (să nu uităm că şi în best-sellerul “Shogun” al lui James Clavell nobilimea nu făcea vreo diferenţă asupra moralităţii relaţiilor amoroase de lungă durată cu concubine şi concubini bărbaţi - n. red), filmul e un clasic asiatic, care a costat 10 milioane de dolari. Scenele de bătălie sunt sângeroase, confruntările fizice sunt suple şi unduitoare ca nişte dansuri, iar actorii par să aibă o uşurinţă supraomenească de a pluti.
Regizorul, Yu Ha, gândeşte în contraste puternice, lucru vizibil atât în relaţiile dintre personaje, cât şi în înlănţuirea cadrelor, de la unele libere la altele debordante de mişcare, de la întuneric la solaritate, de la linişte la durere. Singura adnotare negativă este, pe alocuri, coloana sonoră ce constă în preluări ale unor hit-uri europene de inimă albastră.
