“Posibilitatea unei insule”, provocarea aruncată lumii filmului de Michel Houellebecq prin transcrierea romanului său omonim într-o peliculă, conturează profilul omului occidental contemporan aflat mereu în căutarea acelui “ceva”.
Un profet care promite atingerea vieţii veşnice prin crearea unor fiinţe ameliorate genetic cu mijloace ştiinţifice. Un urmaş al profetului, clonat, care suprapune şi leagă prezentul de viitorul lungmetrajului. Şi o lume adiacentă cu nişte căutări banalizate, obsedată de evaziunea prin tentantul “all inclusive”, până primeşte certitudinea posibilităţii prelungirii la nesfârşit a propriei existenţe.
Docu-ficţiunea lui Houellebecq evită construcţia unui fir epic liniar şi prezintă două realităţi paralele: aceea a contemporaneităţii care îndeplineşte funcţia realistă a filmului şi cea a viitorului, semnalând caracterul său ficţional. Scriitorul, convertit în regizor, declanşează acţiunea cu prima ucenicie a profetului într-un garaj sărăcăcios, având drept ascultători câţiva indivizi decăzuţi, marginali, dar captivaţi de nemurirea promisă. Peste trei ani îl vom regăsi pe acelaşi guru al sectei elohimiţilor care dintr-un garaj şi 65 de euro câştigaţi din vânzarea cărţilor sale, se “mută” într-o veritabilă fortăreaţă luxoasă, având peste 80.000 de adepţi în peste 60 de ţări. Tot peste trei ani îl vom regăsi şi pe acelaşi ucenic care, după încercarea de a duce o “viaţă normală”, revine la căutările sale de imortalitate.
El acceptă “nemurirea”, transformându-se prin clonare într-un neo-umanoid. Ideea în jurul căreia se concentrează conţinutul filmului începe să se devoaleze abia acum. Spectatorul vede acum acelaşi om peste 2.000 de ani, într-un spaţiu aproape post-apocaliptic, cu o profundă nostalgie a umanului, căutând în continuare ceva – poate, dragostea.
După ce omul occidental se eliberează de mitologizare, obţinând de unul singur nemurirea, el ajunge acolo unde nu credea că va ajunge – devine sclavul selecţiei naturale, rămânând singur pe tărâmul unei lumi distruse, aproape readuse la condiţiile sale iniţiale, la peşteră. Surprinzător, dar finalul peliculei, atunci când Houellebecq decide să lase pe pământ cele două principii primordiale: femeia şi bărbatul care nu se găsesc, poate da totuşi şansa unei continuităţi a speciei.
