Eugène Ionesco: “Teatrul, o artă vulgară”

Un studiu atipic despre celebrul dramaturg de origine română Eugène Ionesco este una dintre cărţile câştigătoare ale Concursului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România (USR), filiala Cluj.

 

 “Eugène Ionesco, absurdul ca apocalips al utopiei” de Irina Ungureanu şi un eseu al Ligiei Tudurachi despre Eugen Lovinescu sunt manuscrisele alese de juriu drept cele mai bune ale anului 2010. Premiul constă în tipărirea volumelor.

 

Concursul de Debut al USR Cluj se organizează din 2005, iar colecţia “Biblioteca tânărului scriitor”, în care apar cărţile premiate, numără 13 titluri de eseistică, proză şi poezie.

 

Printre scriitorii lansaţi de USR Cluj se află Tatiana Dragomir, al cărei roman, “Fotograme”, a primit Premiul pentru Debut al USR în 2007, Oana Pughineanu, cu un volum neconvenţional de eseuri polemice, “Plictiseală. Ratare. Prostie”, sau Florina Codreanu, cu un studiu despre sânge ca motiv cultural.

 

Irina Ungureanu a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii “Babeş-Bolyai”, iar în 2006-2008 a studiat la Roma neoavangarda teatrală a anilor ’50. Este doctor în filologie, volumul editat de USR Cluj fiind o versiune comprimată a tezei de doctorat. Irina Ungureanu a publicat eseuri şi studii în diverse publicaţii culturale şi academice.

 

“Eugène Ionesco, absurdul ca apocalips al utopiei” abordează personalitatea celebrului scriitor nu doar ca autor de teatru, ci şi ca “ideolog” cultural. Autoarea dezvăluie, de pildă, că Ionesco era, în tinereţea sa revoltată, când îl interesau poezia şi critica literară, un adversar al teatrului, pe care îl socotea o “artă vulgară” şi “nesinceră” prin convenţia pe care o impune.

 

Irina Ungureanu vorbeşte şi despre implicarea socială a dramaturgului francez în ultimii 50 de ani ai vieţii sale, legând-o de echilibrul demonstrat în anii ’30 ai secolului trecut, când a fost unul dintre foarte puţinii intelectuali români neimplicaţi în mişcările de extremă dreaptă.

 

Un capitol foarte spectaculos al cărţii îl surprinde pe Ionesco în ipostaza de cititor de literatură română, în special de Caragiale şi Urmuz, autorii săi preferaţi, de la care faimosul star literar al anilor de după 1960 se revendică.