Petru sub privirea lui Isus
SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare şi creştinească salutare la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»
«Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre speranţă vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi» (cf. 1Pt 1,3-4).
Iubiţi credincioşi,
Hristos a Înviat! Vestea cea bună a răsunat mai întâi cu sfială de pe buzele femeilor mirofore reîntoarse de la mormântul gol, apoi a fost primită de apostoli şi a răsunat mulţimilor prin glasul Sf. apostol Petru, la Rusalii, «Dumnezeu a înviat pe Acest Isus, căruia noi toţi îi suntem martori» (cf. Fapte 2,32). De-atunci şi până astăzi, aceasta este vestea ce însufleţeşte întreaga Biserică creştină.
(...)
Iubiţi credincioşi,
Vă invit să ne îndreptăm «ochii sufletului» spre chipul Celui Înviat din morţi, unica imagine vizibilă a Chipului nevăzut al lui Dumnezeu (cf. Col 1,5). Să-l privim şi să ne lăsăm priviţi, să-l vedem şi să ne lăsăm văzuţi de El, aşa cum suntem, pentru că întreaga noastră viaţă se desfăşoară sub privirea lui Dumnezeu, «căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (cf. Fapte 17,28). Astăzi, să ne lăsăm pătrunşi, luminaţi şi purificaţi de această strălucire divină a privirii lui Hristos Înviat. Este acea privire divină ce l-a învăluit pe apostolul Petru, simplul pescar, chemându-l la misiunea de «pescar de oameni», dăruindu-i harul de a «întări pe fraţii săi» în apostolat şi apoi, conferindu-i misiunea de păstor al oilor Sale. Aceeaşi privire îi trezeşte în suflet conştiinţa de păcătos, căinţa pentru greşelile şi păcatele comise.
Itinerarul spiritual parcurs de Simon fiul lui Ionà, pe care Isus îl numeşte Petru (Kefa), este un drum de luptă interioară ce trece de la încrederea în propria credinţă, ştiinţă şi voinţă, la încrederea în fidelitatea iubirii lui Hristos faţă de Simon Petru, de la stima şi ataşamentul uman faţă de Învăţător, la iubirea până la jertfa supremă pentru a împlini voinţa Tatălui, după modelul Mântuitorului. Credinţa adevărată trebuie să fie motivată de o iubire adevărată (Papa Benedict al XVI-lea).
(...)
Să ne oprim pentru un moment din tumultul bucuriei sărbătorii, să ne aşezăm alături de Simon Petru pe malul Mării Galileii şi să ne lăsăm învăluiţi de privirea blândă şi profundă a Domnului înviat din morţi, ascultând întrebarea fundamentală pentru viaţa noastră de credinţă: «Mă iubeşti tu?». Să-i cerem ca El, Cel dintâi înviat dintre cei morţi, să învie iubirea în sufletele noastre, iar aceasta să ne întărească viaţa de credinţă, ridicându-ne la înălţimea trăirii vocaţiei noastre creştine.
1. Prima întâlnire cu Isus şi prima chemare a lui Simon Petru
«Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?»
Mântuitorul înviat se arată a treia oară ucenicilor săi, pe malul Mării Galileii şi prânzeşte împreună cu ei, iar apoi se adresează doar lui Simon Petru: «Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?» (cf. Io 21,5). Înainte de a răspunde, el priveşte spre ochii limpezi şi profunzi ai Domnului, în care se reflectă o rază a răsăritului de soare, şi îşi aminteşte «zorii» chemării lui. Era prima întâlnire cu Mesia, atunci când, condus de fratele său Andrei, s-a aflat întâia oară sub privirea lui Isus. El i-a prevestit chiar atunci schimbarea numelui din Simon în Kefa (Petru) şi, implicit, misiunea pe care urma să o primească (cf. Io 1,42). Simon şi-a amintit apoi prima chemare, când, pe malul Lacului Galileii, privirea lui Isus s-a oprit din nou asupra lor, chemându-i să-l urmeze pentru a deveni «pescari de oameni», iar ei, îndată au lăsat mrejele şi l-au urmat (cf. Mc 1,16-18). Simon Petru îşi aminteşte şi pescuirea miraculoasă, când la cuvântul Învăţătorului, aruncând mrejele în mare au prins o mulţime de peşti. Pescarul încercat, ce trudise fără rod toată noaptea, a înţeles imediat că acel cuvânt al Învăţătorului i-a făcut pescuirea roditoare. Şi-atunci, acolo în barcă, el a îngenuncheat şi, sub privirea lui Isus, a mărturisit public starea sa de om păcătos, nevrednic de a fi în preajma Domnului. Graţie acestui act de smerenie i se încredinţează prima misiune personală: «Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni». Răspunsul lui Simon a fost prompt: ajungând la ţărm, el a lăsat totul şi a mers după Isus (cf. Lc 5,1-11).
(...)
La întrebarea lui Isus, Simon Petru răspunde: «Da, Doamne», dar cu smerenie, plecând privirea şi evitând comparaţia cu ceilalţi, pentru că a înţeles că în slujirea lui Hristos există o competiţie în iubire şi credinţă, dar nu cu ceilalţi, ci cu propria persoană. Apoi, afirmă încrederea în Cel atotştiutor şi iubitor, care cunoaşte cărarea şi firul vieţii fiecăruia: «Tu ştii că ţin la tine». Astfel, Petru recunoaşte că nu se poate ridica la înălţimea iubirii gratuite, până la jertfa deplină, cu care Dumnezeu a iubit lumea jertfindu-l pe unicul Său Fiu (cf. Io 3,16). El poate recunoaşte smerit doar prietenia, amiciţia şi simpatia faţă de Isus.
Pentru a confirma creşterea spirituală a lui Simon, vocea Învăţătorului răsună blând, dar ferm, conferindu-i o nouă misiune: «Paşte mieluşeii mei» (cf. Io 21,15). Semnul iubirii lui Hristos trebuie să se manifeste prin slujirea turmei Sale. Astfel, Simon Petru este asociat misiunii Mântuitorului, dar turma rămâne a lui Hristos. Isus nu-i cere post aspru, biciuire sau să se culce pe pământul gol, îi cere doar să păstorească turma sa cu iubirea cu care El ar fi păstorit-o (Sf. Ioan Gură de aur).
(...)
2. Zel apostolic şi ambiţii umane în credinţa lui Petru
«Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti?»
Isus continuă dialogul cu Simon Petru. Privirea Mântuitorului înviat rămâne aţintită, cu îndurare, asupra apostolului şi pătrunde parcă mai adânc în sufletul său, dorind să lumineze unghere mai profunde ale «memoriei sufletului» său. Din ochii luminoşi, în care infinitul cerului se împleteşte cu adâncul mării, o rază străbate în sufletul «pescarului de oameni». Simon Petru îşi aminteşte acum de zelul cu care l-a urmat pe Isus, de dorinţa de a-l sluji primul, de strădania de a-şi arăta întâietatea fidelităţii în credinţă şi iubire faţă de Hristos. El îşi aminteşte de căderile, de slăbiciunile şi de nestatornicia sa umană, cele care l-au făcut uneori să pună voinţa proprie mai presus de cea a lui Hristos.
(...)
Mai târziu, la întrebarea lui Isus «Cine ziceţi voi că sunt Eu?», iluminat de harul divin, Simon îl mărturisea, în numele celorlalţi apostoli, pe Hristos, ca Fiul Dumnezeului celui viu şi primea numele de Petru împreună cu misiunea sa apostolică: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor...» (cf. Mt 16,15-19). La scurt timp însă, când Isus prevestea apostolilor patima sa, acelaşi Petru, mânat de sentimentalismul uman, dar şi de orgoliul propriu, să merite reproşul sever al Învăţătorului: «Mergi înapoia mea, satano!» (cf. Mt 16,23).
În ajunul patimilor Sale, la Cina cea de taină, Isus spălând picioarele apostolilor, doreşte să le ofere exemplul comuniunii în iubire şi al slujirii reciproce. Mai întâi, Simon Petru se împotriveşte, punând voinţa proprie mai presus de aceea a Învăţătorului: «Nu-mi vei spăla picioarele în veac!». Doar după ce Isus îl previne că gestul spălării reprezintă semnul comuniunii în iubire, Simon acceptă şi cere chiar mai mult, să-i spele şi capul şi mâinile (cf. Io 13,3-10).
Chipul pescarului chemat la slujba apostolatului se oglindeşte în ochii Maestrului, cu toate aspectele vieţii sale spirituale: cu cele pozitive, dar şi cu cele negative, cu virtuţi, dar şi cu slăbiciuni. Simon Petru are încredere în Cel care îl cunoaşte şi îi răspunde a doua oară cu smerenie: «Da, Doamne, Tu ştii că ţin la tine». Cu aceeaşi blândeţe şi fermitate, Isus înviat sigilează a doua oară misiunea pastorală încredinţată lui Simon Petru: «Păstoreşte oile mele». Petru este asociat din nou misiunii lui Hristos, ca slujitor credincios. El va trebui să conducă turma spre locul păşunii în care Domnul este Poartă, Păstor şi Hrană (cf. Io 10,9-11), dar nu cu superioritatea celui care domină sau stăpâneşte, ci după exemplul lui Hristos, cu iubirea celui care slujeşte cu milostivire şi iertare.
(...)
3. Fundamentul vieţii de credinţă
«Simone, fiul lui Ionà, ţii la Mine?»
Isus înviat îl întreabă acum a treia oară pe Simon Petru dacă într-adevăr ţine la El, cel puţin ca la un prieten. Până acum, Isus l-a întrebat despre acea iubire deplină ce conduce până la jertfa de sine, iar Simon Petru, cu prudenţă, i-a răspuns de fiecare dată afirmativ, referindu-se numai la prietenia pe care i-o poartă. De data aceasta, Isus este cel care se coboară la nivelul capacităţii de a iubi a ucenicului său şi nu-i cere mai mult decât poate oferi, dar doreşte ca prietenia lui să fie sinceră, necondiţionată şi deplină.
(...)
Simon Petru se întristează, acum, când Mântuitorul înviat îl întreabă a treia oară asupra iubirii şi prieteniei lui, pentru că îşi aminteşte de nestatornicia în credinţă şi de trădarea încrederii lui Isus: momentul întreitei lepădări. La Cina cea de taină, Isus îl asigurase de rugăciunea Lui pentru momentul încercării în credinţă, revelându-i şi noua misiune în cadrul Colegiului apostolilor, aceea de a-i întări pe fraţii săi: «Eu m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta şi tu oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi» (cf. Lc 22,32). Simon, întărit parcă în ambiţia sa umană de a-şi demonstra fidelitatea faţă de Isus în faţa celorlalţi, s-a declarat atunci hotărât să meargă cu El chiar şi la închisoare, şi chiar până la moarte (cf. Lc. 22,33). Fără a ţine cont de cuvântul lui Isus, care prevestea o «întoarcere», adică o convertire, mai întâi, Petru, punându-şi încrederea în propriile forţe, proclamă cu tărie: «Chiar dacă toţi se vor sminti întru tine, totuşi eu nu mă voi sminti!» (cf. Mc 14,29). Atunci, Învăţătorul încearcă să-i potolească zelul ambiţiei umane, anticipându-i întreita lepădare şi oferindu-i chiar şi un semn concret, menit să-i amintească cele proorocite: cântatul cocoşului (cf. Lc 22,34).
(...)
Se cuvine să ne oprim aici asupra unui detaliu revelat doar de evanghelistul Luca. Este acea fulgerătoare întâlnire de priviri, o secundă cât o veşnicie. Privirea Învăţătorului osândit, legat, bătut şi batjocorit, întâlneşte privirea ucenicului înfricoşat, ruşinat, ce tocmai afirmase a doua oară că nu-l cunoaşte, pentru a se putea încălzi la foc cu ceilalţi. Acea privire i-a străpuns inima împietrită de uitare, de teamă şi de ruşine, stârnind lacrimi de pocăinţă. Ce a descoperit atunci Petru în ochii Celui de care tocmai se lepădase? A întâlnit o privire profund întristată, înlăcrimată, dar plină de milostivire, de înţelegere şi de iertare, care a trezit în adâncul sufletului său căinţa sinceră şi părerea de rău pentru păcatul săvârşit. Ce a înţeles Petru din acea privire a lui Isus? A înţeles că Domnul, Învăţătorul, deşi abandonat de toţi, batjocorit şi torturat, a rămas fidel în iubirea Lui faţă de Petru.
Simon Petru a rămas în continuare cel dintâi între apostoli, pentru că şi-a recunoscut greşeala şi s-a căit sincer. Dar, mai important, a înţeles că este iubit, că iubirea lui Hristos nu-l va abandona niciodată şi că poate avea întotdeauna încredere în această iubire. Care a fost deosebirea dintre Iuda şi Petru? O lacrimă! (Card. A. Comastri).
Iubiţi credincioşi,
astăzi, în sfânta şi luminata zi a sărbătorii Învierii Domnului, când cu bucurie adresăm celor dragi din familie, fraţilor creştini şi cunoscuţilor din Biserică şi societate tradiţionalul salut creştin «Hristos a înviat!» să medităm şi asupra lecţiei încrederii în iubirea lui Hristos, pe care Simon Petru a primit-o, sub privirea lui Isus înviat.
(...)
Cu aceeaşi iubire, să răspundem şi noi, prin viaţa noastră de credinţă, chemării Celui care ne-a ales din veşnicie şi pentru veşnicie, după cuvântul Corifeului Apostolilor: «siliţi-vă să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră şi astfel nu veţi greşi niciodată. Căci aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica Împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Isus Hristos», căruia să-i fie cinstea, mărirea şi închinarea în veci. Amin.
Sărbători luminate, alături de cei dragi, învăluiţi sub privirea blândă şi iubitoare a Celui înviat dintre cei morţi, care astăzi doreşte să reînvie încrederea în fidelitatea iubirii Sale în sufletele noastre!
HRISTOS A ÎNVIAT!
† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla
Paştile, izbăvire de întristare!
† ANDREI, din harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, iubitului cler, cinstitului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini, bucurie de la Hristos Cel ce cu Învierea Sa ne izbăveşte de întristare, iar de la noi sfântă îmbrăţişare.
Iubiţi credincioşi,
În lumea în care trăim noi sunt foarte multe necazuri care aduc sufletului întristare. Întristarea izvorăşte din suferinţa care devine aproape o dominantă a vieţii. Nu e nevoie să meditezi prea mult pentru a-ţi da seama că suferinţa este prezentă peste tot. Înţeleptul Solomon, referindu-se la om, zice că "toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui" (Ecclesiastul 2, 23).
Începând cu propria noastră persoană, trecând apoi la cei din casa noastră, la cunoscuţii noştri, la oamenii din oraşul sau satul nostru, la cetăţenii ţării noastre, la vieţuitorii întregii lumi, vom vedea suferinţa şi întristarea prezente peste tot.
Se săvârşesc omoruri, sinucideri, furturi, nedreptăţi, se urăşte, se înşală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia. Alţii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, tinerii şi copiii se corup şi se înjoseşte în om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Se păcătuieşte şi se suferă între noi şi în jurul nostru, aproape şi departe de noi. Întristarea şi suferinţa au multe cauze: lipsuri, boli, dureri în case şi-n spitale, în sanatorii, în temniţe, pretutindeni. Se suferă nu doar cât vedem şi ştim noi, ci mult mai mult, pentru că oamenii nu-şi afişează suferinţele la poartă.
Nu ne putem amăgi cu neştiinţa, considerând că în casa noastră toate sunt bune, pentru că undeva, poate unde nu vom şti niciodată, se suferă şi se consumă dureri mari. Chiar în clipele acestea când noi stăm aici, într-un locaş sfânt şi abordăm lucruri duhovniceşti, undeva se petrec lucruri nefericite, se comit nelegiuiri, se osândesc suflete omeneşti, se suferă şi se moare.
În ceasul acesta nu un singur om, ci mai mulţi sunt expuşi pieirii: un avion se prăbuşeşte, un tren se ciocneşte cu altul, mai multe maşini se răstoarnă, un vapor se scufundă şi o mulţime de oameni mor (1 Prof. Tudor Popescu, Îndrumător Pastoral XVII, Alba Iulia, 1993, p.44.). Toate acestea aduc suferinţă şi întristare. Apoi există suferinţe fizice: lipsuri, sărăcie, infirmităţi, boli. Cineva e sărac, altul e lipsit de toate sau cel puţin de multe bucurii, e înfometat, însetat, trebuie să lupte cu mizeria, trebuie să-şi câştige pâinea în condiţii grele, în ţară sau în străinătate, trebuie s-o mănânce stropind-o cu lacrimi. Alţii suferă trupeşte şi n-au nici un pic de tihnă: ziua fără linişte, noaptea fără somn. Omul suferind trebuie să-şi târască viaţa nefericită până când istovirea supremă cheamă în sfârşit moartea.
Sunt apoi suferinţe morale. Ţi se pângăreşte onoarea, ţi se calomniază intenţiile, răutatea atacă trecutul şi prezentul tău cu o îndârjire pe care nimic nu o poate destrăma. Eşti înşelat, ridiculizat, dispreţuit, insultat. Uneori suferi tirania celor tari şi trebuie să-ţi rumegi suferinţa şi tristeţea în tăcere.
Până şi micile bucurii ale vieţii îşi au un gust dureros, pentru că pe pământ nu-i deplină voioşie. Inima îşi are decepţiile ei, prietenia dezamăgirile ei, norocul reversul său, iar gloria însăşi îşi are spinii săi.
Iubiţi fraţi şi surori,
Totuşi această stare de lucruri nu-i firească. Pentru că întristarea năpustindu-se asupra sufletului îl întunecă în întregime. Omul ajuns în această situaţie nu se poate nici ruga şi nici nu poate munci cum se cuvine. Întristarea tulbură toate facultăţile sufletului şi-i usucă toată vlaga. Pe bună dreptate spune Sfântul Ioan Casian "că precum molia roade haina şi cariile lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului" (Prof. Tudor Popescu, Îndrumător Pastoral XVII, Alba Iulia, 1993, p. 44.)
Împotriva duhului întristării trebuie să luptăm cu toate puterile pentru că el împinge sufletul la deznădejde. Sfântul Apostol Pavel ne spune că "întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moartea"(2 Corinteni 7,10). Se înţelege de aici că doar întristarea pentru greşelile comise este benefică pentru că ne duce la îndreptare, iar întristarea pentru necazurile vieţii ne poate duce la acte disperate. Aşa se face că sinuciderile sunt tot mai frecvente în lumea noastră ce se învăluie în suferinţe ce nu se mai pot număra.
Omul covârşit de tristeţe are sufletul plin de amărăciune şi de nepăsare. El fuge de oameni ca şi cum aceştia ar fi pricina tulburărilor lui şi nu-şi dă seama că boala mocneşte înăuntrul lui. Cauzele acestei stări sunt mai multe, dar vom menţiona câteva: părăsirea pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu, asaltul duhurilor necurate, firea noastră slăbită de patimi, nenorocirile ce ni s-au întâmplat, gândurile negre ce ne covârşesc, bolile ce ne macină şi lipsa de preocupări serioase.
Sfântul Siluan Athonitul, care a trecut prin o asemenea stare, ne spune că "Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu bunătate şi înţelepciune sufletul, pentru care în chinuri şi-a întins braţele Sale pe Cruce, să fie smerit. În lupta împotriva vrăşmaşilor noştri el îngăduie sufletului să-şi arate alegerea lui liberă. Dar, prin el însuşi, sufletul e fără putere în a-i birui. De aceea, sufletul meu e trist, tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi". (Prof. Tudor Popescu, Îndrumător Pastoral XVII, Alba Iulia, 1993, p. 44.)
Ucenicul Cuviosului Siluan, Arhimandritul Sofronie Saharov, trecând şi el printr-o asemenea încercare, mărturiseşte: "Suferinţele duhului meu erau provocate de către catastrofele exterioare şi, în chip firesc, le identificam cu propria soartă: moartea mea primea caracterul dispariţiei a tot ce cunoşteam, a tuturor celor de care eram legat fiinţial ... Veşnica uitare, ca stingere a luminii conştiinţei, mă umplea de groază. Starea aceea mă zdrobea, mă stăpânea împotriva voinţei mele. Ceea ce se săvârşea în jurul meu în chip năsâlnic îmi amintea de sfârşitul inevitabil al întregii lumi. Viziunea hăului fără fund devenise pururea prezentă, lăsându-mi doar din când în când, puţină odihnă." (Prof. Tudor Popescu, Îndrumător Pastoral XVII, Alba Iulia, 1993, p. 44.)
Dreptmăritori creştini,
Cine i-a salvat pe cei doi, şi pe mulţi alţii, de întristarea cea de moarte? Hristos cel Înviat şi Sărbătoarea Paştilor! Într-o zi cuviosul Siluan, fiind în biserică "în dreapta uşilor împărăteşti în locul icoanei Mântuitorului Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina harului Sfântului Duh în Care recunoaşte pe Domnul. Privirea Sa blândă şi infinit de bună, iradiind iertare, pace şi bucurie, atrage irezistibil întreaga făptură a cuviosului Siluan, copleşită de focul harului până dincolo de limitele puterilor fireşti ... Arătarea lui Hristos şi a luminii Sale în Duhul Sfânt la capătul traversării întunericului disperării infernale a fost evenimentul cel mai important al întregii sale vieţi". (op. cit., p. 15.)
Această convingere, a prezenţei lui Hristos cel Înviat din morţi, i-a transmis-o şi lui Sofronie, care, ca şi alte mulţimi nenumărate ce cred în învierea Lui, cântă la Paşti: "Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile, izbăvire de întristare!". (Slujba învierii, Alba Iulia, 1997, p. 49.)
Hristos Cel Înviat este în măsură să înlăture întristarea din sufletele noastre, convingându-ne cum a convins-o pe Maria sora lui Lazăr, că nu suferinţa şi moartea au ultimul cuvânt de spus, ci învierea: "Eu sunt învierea şi viaţa, zice Domnul, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac" (Ioan 11, 25-26).
Pentru ca această stare de spirit să domnească în noi avem la îndemână câteva mijloace: rugăciunea, lectura scripturistică, participarea la sfintele slujbe, discuţiile cu oameni duhovniceşti, cugetarea la lucruri frumoase, munca utilă şi multe altele. Iar cea mai înaltă cugetare este cea legată de învierea Domnului şi de consecinţele ce le are asupra vieţii noastre: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai Înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta." (Ibidem, p. 30.)
Acestei stări de spirit, ce-l caracterizează pe omul credincios, i-a dat glas poetul nostru naţional George Coşbuc: "Şi cât e de frumos în sat! / Creştinii vin tăcuţi din vale / Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a Înviat! / Şi râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare." (Poezii, 1, Editura "Cartea Românească", Bucureşti, 1982, p. 180.)
Iubiţi credincioşi,
Creştinul este omul învierii şi Paştile-i prefac întristarea în bucurie. Creştinul este un om curajos şi optimist. El nu se lasă prăbuşit de deznădejde. El este conştient că în lume trebuie să fie şi încercări, dar ele, după cuvântul lui Hristos, se vor sfârşi, cu biruinţa: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!" (Ioan, 16,33).
Pentru creştinul adevărat toate lucrurile au sens şi frumuseţe. Un răsărit de soare, un amurg de basm, câmpul cu florile, pomii şi grădinile, toate grăiesc. Pe bună dreptate, Ernest Bernea spune că "cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri nu găseşte sens vieţii şi nici nu merită s-o trăiască". (Îndemn la simplitate, Anastasia, 1995, p. 122.)
Creştinul care-şi ia viaţa spirituală în serios când se trezeşte dimineaţa şi constată că mai poate privi zările se bucură. Dându-şi seama că are două picioare sănătoase, cu care se ridică din pat, dă slavă lui Dumnezeu. Văzând că mai are două braţe puternice cu care poate munci pentru sine şi ai săi este fericit. Este recunoscător Tatălui Ceresc pentru mulţimea de daruri cu care-l copleşeşte şi alungă de la sine întristarea.
Creştinul refuză să trăiască în mediocritate şi râvneşte să trăiască eroic. Cu puţină vreme înainte de a trece la Domnul Părintele Profesor Ilie Moldovan l-am vizitat la spital. Era slăbit de suferinţă, dar faţa-i era transfigurată de lumina şi entuziasmul care l-au însoţit o viaţă întreagă. La despărţire mi-a spus: "Să trăim în lumina Sfintei Învieri şi să nu ne pierdem steaua polară". Această maximă este de mare folos pentru noi, pentru toţi cei ce dorim să scăpăm de întristările pe care ni le provoacă necazurile.
Cu ochii aţintiţi la Domnul Hristos "Care pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea"(Evrei 12,2), întăriţi de Învierea Lui care "celor din morminte viaţă le-a dăruit", să devenim curajoşi şi să ne izbăvim de întristare. "Când Domnul va trimite istoria şi veşnicia să culeagă viaţa şi sufletul nostru, să nu fim găsiţi pe malurile mlaştinii, ci în înălţimile vieţii eroice, care sunt slava pământului şi împlinirea voinţei cerului" (Ioan Suciu, Eroism, Alba Iulia, 2002, p. 98. )
Până atunci însă, chiar dacă viaţa aceasta ne mai oferă amărăciuni şi întristări, întâlnirea cu Domnul Hristos Cel Înviat din morţi să ne transpună în starea de spirit pe care au avut-o femeile mironosiţe în dimineaţa învierii. Sfântul Matei ne spune că "plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat" (Matei 28, 8-9).
Cuprins de bucuria pe care Domnul Hristos Cel înviat mi-o revarsă în suflet, v-o împărtăşesc şi frăţiilor voastre, vă doresc să depăşiţi toate necazurile şi întristările vieţii, să aveţi pace sfântă de Paşti şi vă zic din toată inima: Hristos a Înviat!
† ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
