Sfintele Paşti în lagărul de exterminare de la Baia Sprie - 1951.
în sistemul concentraţionar românesc din anii ’50, minele de plumb de la Baia Sprie au constituit unul dintre cele mai temute locuri ale “asaltului porţilor iadului”. înfruntând teroarea organelor de represiune, în primăvara anului 1951, de Sfintele Paşti, la iniţiativa preoţilor greco-catolici întemniţaţi aici, în adâncurile pământului este oficiată Slujba învierii, la care participă toţi deţinuţii, indiferent de confesiune sau naţionalitate.
Momentul unic petrecut atunci ne-a fost făcut cunoscut tuturor, întru veşnică aducere aminte, de părintele Aurel Sandru. Născut în 1921, a absolvit Politehnica din Timişoara, îndeplinind apoi funcţia de preşedinte al Asociaţiei Tineretului Român Unit (ASTRU). Odată cu scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice, în 1948, este arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare. După eliberarea din puşcărie este sfinţit preot, devenind mai târziu protopop al Aradului. A trecut la Domnul în anul 2000, lăsând o amintire de neşters în inima celor ce l-au cunoscut.
“în zilele acelea, printre numeroşii prizonieri de conştiinţă din lagărul de exterminare de la Baia Sprie, se număra şi preotul arădean Teodor Bej, care, posedând o memorie de excepţie, cunoştea pe de rost tot tipicul religios pascal.
Acelaşi preacucernic părinte a cerut altor trei preoţi de pe acolo să i se asocieze în acţiunea de oficiere a slujbei Sfintei învieri. Mai precis, cei trei aleşi erau chemaţi să bată în ţeava cu aer comprimat, la ora 12.00 noaptea, semnalând pe această cale încetarea lucrului. Zis şi făcut.
Ceva ca din cer
Auzind semnalul acustic al clipei, robii pun capăt lucrului şi se îndreaptă spre locurile dinainte stabilite. începe apoi un impresionant serviciu divin la Orizontul XII, unde puteam dispune de un spaţiu mai mare -– cât o catedrală de mare – excavat în abataj. Toni Voiculescu, poliţistul, muzicianul, dar şi «turnătorul», a făcut din nişte sfredele de oţel suedez de diverse lungimi, o orgă de clopote, pe care o atingea cu un alt sfredel, scoţând nişte sunete de clopot cu tonalităţi diferite. Era ceva ca din cer! Singurul neinformat era Gică Petrescu – odinioară căpitan de jandarmi, iar aici şef al «turnătorilor» din mină – care alerga dintr-un loc într-altul şi, realizând ce se întâmplă, încerca, în zadar, să ne oprească din acţiunea abia începută. La această Sfântă înviere din primăvara anului 1951 au participat oameni din toate confesiunile şi naţionalităţile pre-zente în lagăr, cu excepţia maiştrilor şi supraveghetorilor – dispăruţi fără urmă şi absenţi pe toată durata slujbei. Gică Petrescu anunţă la suprafaţă organele de pază ale Securităţii.
însă noi ne continuam acţiunea. Emoţionant a fost momentul când preotul a rostit chemarea cea mare: «Veniţi de luaţi lumină!», iar noi, ocnaşii, ne-am aprins lămpile de acetilenă, una câte una, de la acelaşi păstor de suflete, ca apoi, auzind sacerdotul «Hristos a înviat!», să răspundem în cor prin «Adevărat a înviat!». Serviciul religios s-a încheiat prin intonarea aceluiaşi milenar «Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pe moarte călcând/ Si celor din morminte/ Viaţă dăruindu-ne».
Soldaţii lui Pilat
Nu s-a mai lucrat nimic. Ne-am strâns cu toţii la puţ (circulând pe ruta a două orizonturi), de unde am ieşit mai târziu la suprafaţă, într-o disciplină fără cusur. în fiecare corfă, cei opt care intrau cântau «Hristos a înviat!», până la ultimul sunet al imnului sacru. Nimeni nu ieşea din corfă, înainte de a se fi terminat cântecul. La supra-faţă, ca şi la mormântul Mântuitorului, păzit de soldaţii lui Pilat, o mulţime de securişti erau culcaţi pe burtă, din loc în loc, cu mitralierele îndreptate spre noi, cei ce «înviaserăm» din adâncurile pământului, iar acum eram iluminaţi şi plini de bucurie şi de suflul triumfal al învierii lui Hristos!
Orice ni s-ar fi putut întâmpla în clipele acelea; chiar şi moartea. Nimeni însă nu-şi punea nicio problemă, clipa prezentă fiind mult prea înălţătoare, pentru ca ea să poată fi întinată de teamă. Frica era în sufletele celor ce ne păzeau înarmaţi până în dinţi, în timp ce noi, cu lămpile aprinse, mergeam spre poarta lagărului de exterminare, zburând parcă pe aripi de îngeri. De necrezut, dar, până şi «turnătorii» ni s-au alăturat în clipele acelea! în fond, Hristos a înviat şi pentru ei!
Duminică, în ziua întâi de Paşti, la ora 11, a sunat talanga de deşteptare şi am fost strânşi în curte, unde ofiţerul politic Alexandru ne-a ţinut un logos destul de reţinut, reamintindu-ne că ne este interzisă rugăciunea în comun.
Aşa s-a petrecut cea mai înălţătoare «înviere» a vieţii noastre – poate prima din lume ce a avut loc la 400-450 de metri sub pământ! Piatra de mormânt care apăsa trupurile şi sufletele noastre a fost dată la o parte, iar noi ne-am înălţat cu amărâtele noastre sunete spre Cel ce ne-a spus: «îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!»”.
Astăzi, cei care au trăit grozăvia, dar şi sfinţenia acelor momente, în marea lor majoritate s-au stins trupeşte, umplând Cerul cu roadele martiriului lor. în noaptea sfântă a învierii, luând lumina veşnicei speranţe, să-i avem cu preţuire-n suflet, întărindu-ne astfel răspunsul încrederii creştine: “Adevărat a înviat!”.
