Sã ne asezãm confortabil pe bãncusã, la poarta TIFF-ului cu deschidere la ulisa principalã (din vorbã în vorbã iese o autostradã...) si sã comentãm cine ce face, cu cine, “de-a cui îi” si ce cautã la Cluj.
Printre douã filme, pe ulisã trec zeci de persoane cu badge-uri de festival agãsate la gât. Localnic sau outsider pasionat de filme, oricum o sã te simsi frustrat (vorba unui coleg de redacsie) cã tu personal nu esti angrenat în marele eveniment, cã n-ai privilegiul de-a asculta cu jumãtate de ureche glumele lui Corneliu Porumboiu la o terasã unde, întâmplãtor, tiff-iosii îsi beau cafeaua.
Sau sã vizionezi la cinema Echinox pelicula biograficã despre Joy Division, “Control”, si sã fii vecin de scaun cu Nae Caranfil (mi s-a întâmplat mie!). Sau sã-l întâlnesti pe stradã, în magazin, la coadã la cornuri, pe regizorul chilian Sebastian Lelio, câstigãtorul TIFF-ului de anul trecut.
Existã în mintea mea o imagine pe care o pãstrez de când am vizitat prima oarã Bucurestiul: era dimineasã, tocmai ajunsesem în garã si am luat-o la picior spre centru cu rucsacul în spinare, ca sã nu cheltui bani suplimentari pe taxi.
Si dau nas în nas cu Victor Rebengiuc. Victor Rebengiuc! Si atunci i-am invidiat pe bucuresteni cã respirã acelasi aer cu actorii, cu personajele pe care noi, restul, le cunoastem doar de pe ecran. Ei bine, TIFF-ul mi-a rãpit aceastã provincialã obsesie. Si o face, câte o sãptãmânã, în fiecare an.
