“Ura şi sfidarea bărbaţilor, femeilor şi copiilor, manifestată în Holocaust, a fost o crimă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omenirii” - Papa Benedict al XVI-lea
După ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944, de către armatele hitleriste, situaţia din Ardealul de Nord, anexat din septembrie 1940, devine tot mai încordată. Horthysmul – simţindu-se acum întărit – îşi intensifică acţiunile şovine şi antisemite, paralel cu amplificarea violenţelor şi masacrelor.
Este evident că multe dintre cele întâmplate după 19 martie 1944 au fost sugerate, cerute cu insistenţă de la Berlin, dar nu-i mai puţin adevărat că autorităţile horthyste, întreg aparatul de stat, s-au întrecut în zel şi slugărnicie pentru a satisface şi, în multe privinţe, a depăşi pretenţiile naziştilor.
Prioritarii planului de exterminare
Cu sălbăticie s-a dezlănţuit teroarea împotriva populaţiei evreieşti. Din cauza ferocităţii şi zelului Poliţiei şi Jandarmeriei horthyste, evreii din Nordul Ardealului “(...) au fost nimiciţi cu o viteză fără precedent, prin cea mai crâncenă deportare şi cel mai nemilos program de masacrare întâlnit în timpul războiului” [1].
Guvernul de la Budapesta a hotărât ca internarea în ghetouri a evreilor să înceapă mai întâi în zonele I şi a II-a militară, respectiv în Ucraina Subcarpatică şi Ardealul de Nord. Zona a II-a militară cuprindea Districtul IX Jandarmerie Cluj (judeţele Bihor, Satu Mare, Sălaj, Cluj, Solnoc-Dăbâca şi Bistriţa-Năsăud) şi Districtul X Jandarmerie Târgu-Mureş (judeţele Mureş-Turda, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), în timp ce Maramureşul era cuprins în zona I militară.
S-a considerat că, “din punct de vedere politic, era mai oportun să se înceapă (trimiterea în ghetouri - n.n.) cu Ucraina Subcarpatică şi Transilvania de Nord, fiindcă autorităţile ungare centrale şi locale, precum şi populaţia (ungară - n.n.) aveau mai puţină consideraţie pentru masele «galiţiene», «străine», nemaghiarizate, care şi-au păstrat caracterul evreiesc, decât pentru cele asimilate” [2].
La 26 aprilie are loc la Satu Mare o conferinţă cu scopul de a stabili, până în cele mai mici amănunte, aplicarea ordinului Ministerului de Interne nr. 6163 din 7 aprilie 1944 privind trimiterea în ghetouri a tuturor evreilor din judeţele aparţinând Districtului IX Jandarmerie. Au participat prefecţii sau subprefecţii, primarii oraşelor şi principalii lor funcţionari, precum şi ofiţerii-comandanţi ai unităţilor de Jandarmerie şi Poliţie. Peste două zile, o conferinţă similară a avut loc la Târgu-Mureş, pentru judeţele din Districtul X.
Barbarie şi cinism
începând cu dimineaţa de 3 mai 1944, într-un ritm inimaginabil de rapid, în aproximativ 10 zile, Poliţia şi Jandarmeria horthystă au scotocit cele 1380 de localităţi din Ardealul de Nord în care, potrivit evidenţei lor, locuiau evrei, i-au arestat pe toţi – aproximativ 150.000, ceilalţi, în jur de 15.000, se aflau în detaşamente de muncă forţată – şi i-au internat în 12 ghetouri.
Internările în ghetou s-au desfăşurat cu deosebită brutalitate. “Oamenii erau înghesuiţi în camioanele sau căruţele ce aşteptau în stradă în faţa caselor. Grăbiţi, înjuraţi, loviţi cu patul puştilor, se căţărau cu greu. Câte o bătrână era, pur şi simplu, azvârlită peste bagaje, aşa cum se aruncă la gunoi un lucru uzat şi inutil. Bolnavii erau împinşi printre noianul de geamantane şi baloturi, cu targă cu tot. Unii erau răsturnaţi peste bagaje şi targa aruncată pe trotuar, să nu ocupe loc. Mulţi, după ce şi-au urcat cu greu bagajele, au constatat că nu mai au loc, aşa că nu le-a rămas altceva de făcut decât să se târască ori să alerge după vehicul, în funcţie de bunul plac al comandantului patrulei. Iniţial, fiecare putea să ia cu el un bagaj de 50 de kg. Ulterior, cantitatea a fost mereu redusă; în mai multe cazuri, celor arestaţi nu li s-a permis să ia cu ei nici măcar o pătură. La intrarea în fabrica de cărămizi (...) camioanele erau deschise cu brutalitate, lăsând femeile, bătrânii, copiii şi bolnavii să se rostogolească, împreună cu bagajele, în noroiul de primăvară din incintă” [3].
Cazarea insuportabilă (în majoritatea lor, ghetourile au fost organizate în cărămidăriile oraşelor), lipsa celor mai elementare condiţii de igienă, de gătit, înghesuiala sufocantă, înjurăturile şi bătăile, spaima şi teroarea – sunt elementele ce caracterizau viaţa în ghetou. însă toate acestea erau dominate de teama paralizantă de a fi interogat asupra presupuselor valori nedeclarate şi nepredate. Iată o astfel de mărturie, provenind din ghetoul de la Satu Mare: “Au început cele mai înspăimântătoare orori. într-o clădire a ghetoului, devenită faimoasă, de pe strada Báthory nr. 7, jandarmi-bandiţi, aduşi din Cluj, folosind «instrumente» demne de Evul Mediu, au amenajat o «cameră-interogatoriu». Aici au fost introduşi toţi aceia care – după presupunerea lor – nu au declarat toate valorile ori le-au ascuns la prietenii lor creştini.
Bătuţi la sânge, pe jumătate morţi, cei interogaţi ieşeau clătinându-se, abia ţinându-se pe picioare din această cameră a ororilor. De cele mai multe ori, însă, erau scoşi pe targă.
Teribile urlete spărgeau
liniştea ghetoului încremenit într-o groază de gheaţă. Bărbaţi şi femei cu
inimile zvâcnind şi nervii încordaţi, gata să plesnească, tresăreau albi ca
varul la fiecare sunet şi scârţâit de
Cu toate acestea, după ce vizitează cele mai mari ghetouri, Baky László, secretar de stat la Ministerul de Interne, declară cu un cinism ieşit din comun: “Ghetourile din provincie au caracter de sanatoriu. Evreii au ajuns, în sfârşit, la aer; şi-au schimbat vechiul mod de viaţă cu unul sănătos”![5].
Pe drumul fără de întoarcere
Deportările din Ardealul de Nord spre Birkenau-Auschwitz au început la 15 mai 1944. Din ghetoul clujean, primul transport a plecat la 23 mai. I-au urmat alte cinci.
Iniţial, autorităţile naziste preconizaseră să se transporte zilnic circa 3000 de evrei, cu câte un tren de 50 de vagoane. Horthyştii, dovedind iarăşi exces de zel, s-au angajat să pună la dispoziţie patru trenuri pe zi pentru a deporta câte 12.000 de persoane. Transportul din ghetourile Ardealului de Nord s-a efectuat în condiţii groaznice. “în vagon nu te puteai mişca din cauza teribilei înghesuieli de oameni, geamantane, rucsacuri de tot felul, de boarfe trântite de-a valma. Aerul era insuportabil. Oamenii îşi făceau necesităţile în lighene, în găleţi, dar ele nu puteau fi deşertate. Nici cadavrele nu aveai cum le scoate din vagoane. Uşile erau ferecate. Zăpuşeala amplifica duhoarea. Mamele, având senzaţia că li se sufocă copiii, ţipau după aer. în cea de-a treia zi, în vagon nu mai aveam un strop de apă. Era pe terminate şi mâncarea. Bătrânii se rugau şi blestemau. Copiii plângeau. îndemnurile la calm şi speranţă se întretăiau cu exclamaţii deznădăjduite, isterice. Şi trenul nu se mai oprea. îşi continua goana nebună în noaptea fascistă (...)”[6].
în aceste condiţii, în ritmul
amintit, în doar trei săptămâni, evreii nord-ardeleni au fost smulşi din
locurile lor natale, înghesuiţi în trenuri şi expediaţi spre Birkenau-Auschwitz
– pradă camerelor de gazare şi crematoriilor. Toate transporturile, însoţite
până la
Deportaţii care au scăpat de
prima mare selecţionare de pe “rampa morţii” au cunoscut în continuare
chinurile iadului de la
Bilanţul aplicării “soluţiei finale” de către horthyşti, susţinuţi şi încurajaţi de nazişti, dar întrecându-le aşteptările în zel, este cutremurător: înainte de deportare, în mai 1944, pe teritoriul Ardealului de Nord trăiau 166.601 evrei. Dintre aceştia, 151.180 au fost deportaţi la Birkenau-Auschwitz, iar 14.881, concentraţi în detaşamentele de muncă forţată. Au supravieţuit 15,5%, aproximativ 25-26.000 de persoane [7].
“Din caldă iubire omenească”
în faţa acestei barbarii nemaiîntâlnite, români şi maghiari, oameni simpli sau cu anumite poziţii sociale, prin fapte ştiute ori neştiute, au avut curajul de a înfrunta teroarea şi a-i ajuta pe cei sortiţi pieirii. Spre cinstea Bisericii Catolice şi ca pildă veşnică de iubire creştină, “în acele vremuri grele şi tulburi, când era cea mai mare nevoie de ajutor, doi Episcopi din Transilvania, Iuliu Hossu şi Márton áron, primul greco-catolic, al doilea romano-catolic, au oferit un exemplu al umanitarismului lor” – scrie Moshe Carmilly-Weinberger, fost Şef-Rabin al Clujului, în lucrarea “Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944)”.
Astfel, la 2 aprilie 1944, înainte de emiterea ordinului privind arestarea şi internarea evreilor în ghetouri, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, emite o pastorală cu titlul “Către Preoţi şi Mireni, chemare pentru ajutorarea evreilor”, în care, printre altele, subliniază: “Chemarea noastră se îndreaptă stăruitor către voi toţi, veneraţi Fraţi şi Prea Iubiţi Fii, să-i ajutaţi pe evrei nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creştinească şi românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare”. Acelaşi fost Şef-Rabin al Clujului, amintind de acest gest, afirmă: “Chemarea a aprins în rândurile populaţiei române din Transilvania o flacără care a hrănit curajul şi credinţa oamenilor, transformându-le în fapte de viaţă adevărată. (...) în mai 1988, când am vizitat Clujul, am ascultat emoţionat relatarea unei evreice pe care Episcopul Iuliu Hossu a salvat-o de la deportare, ascunzând-o într-o încăpere din preajma Catedralei greco-catolice”. De asemenea, Episcopul român i-a ajutat pe evrei cu alimente, bani, a găsit soluţii pentru trecerea refugiaţilor în România, i-a vizitat şi încurajat pe cei închişi în ghetouri sau în lagărele de muncă.
La rândul său, Episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton áron, “la 18 mai 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, şi-a ridicat glasul şi a rugat, a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri şi aflată în faţa deportării”. Această atitudine curajoasă, precum şi cele două scrisori înaintate prim-ministrului şi ministrului de Interne de la Budapesta, în care-i ruga ferm să retragă dispoziţiile de ghetoizare şi batjocorire a evreilor, i-au atras mânia autorităţilor horthyste, devenind persona non grata pe teritoriul controlat de Ungaria. Astăzi, pentru cei doi Episcopi catolici ardeleni, care au cunoscut din plin şi teroarea regimului comunist, sunt deschise procese de beatificare, ce se speră să conducă la recunoaşterea trăirii excepţionale a vieţii de creştin şi la înălţarea lor la cinstea altarelor.
Bibliografie: 1. Randolph Braham, Genocid and Reward, Boston, Haga, Dordrecht-Lancaster, 1983, p. 691. 2. Mihai Fătu, Mircea Muşat (coord.), Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României – septembrie 1940 - octombrie 1944, Bucureşti, 1985, p. 253. 3. Világossság, 4 nov. 1944. 4. Hegedűsne Molnár Anna, Miért, p. 30-31. 5. Mihai Fătu, Mircea Muşat, op. cit., p. 259. 6. Oliver Lustig, Dicţionar de lagăr, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1982, p. 135-136. 7. Remember, 40 de ani de la masacrarea evreilor din Ardealul de Nord sub ocupaţia horthystă, Federaţia comunităţilor evreieşti din R. S. România, Bucureşti, 1985, anexa nr. 1.
