O întreagă planetă a vibrat profund şi cu duioşie a vărsat lacrimi în amintirea celui ce a produs cu adevărat o transformare fenomenală a muzicii pop: Michael Jackson.
Programe speciale de televiziune, ziare ce aveau pe prima pagină fotografii care de care mai ilustrative, discuţii prelungite pe forumuri, toată mass-media mondială era preocupată în cel mai înalt grad de moartea neaşteptată a regelui neîncoronat al muzicii pop. Un eveniment la care nimeni nu se aştepta, căci cine ar fi crezut că starul absolut, “extraterestrul” şi “invincibilul” ar putea muri, chiar dacă ajuns la vârsta de cincizeci de ani, în urma unei banale crize cardiace? O moarte prematură, am zice noi, dar care a avut drept cauză consumul exagerat de analgezice, spun medicii.
O viaţă şi un talent extraordinare, încheiate tragic şi paradoxal de consumul nemăsurat al acelor medicamente ce înlătură durerea. Iar Michael dorea să-şi alunge mai degrabă durerea din suflet decât pe cea din trup.
Despre funeraliile superstarului, transmise de televiziunile din toată lumea, New York Times sublinia că evenimentul media a fost fără precedent, depăşind în audienţă funeraliile Prinţesei Diana din anul 1997. Punctul culminant al ultimul show mediatic organizat de familia Jackson în amintirea lui Michael a fost scurtul cuvânt al fetiţei sale, Paris Katherine, care, înconjurată de întreaga familie, mărturisea: “De când m-am născut, tati a fost cel mai bun tată pe care vi l-aţi fi putut imagina”.
însă, referitor la acest fapt, nu au întârziat să apară anumite critici la adresa deciziei familiei Jackson de a expune public un copil traumatizat, având frageda vârstă de unsprezece ani, contrar măsurilor de precauţie pe care le lua însuşi Michael în timpul vieţii pentru protejarea familiei sale.
Acum, când focul emoţiei generale s-a mai potolit, ne putem întreba dacă Michael Jackson, acest Mozart al muzicii pop – cum a fost numit de unii – nu s-a stins tocmai pentru că încercase să încarneze visele paradoxale ale lumii noastre? Este cu adevărat foarte greu să rămâi adolescent când ai vârsta de cincizeci de ani. La fel de greu este să-ţi schimbi culoarea pielii şi forma feţei din cele ale unuia de culoare în ale unei persoane aparţinând rasei albe. Şi tot la fel de greu este să te renaşti androgin pentru a corespunde canoanelor ambivalenţei sexuale. Să fii tot timpul pe primul loc, mai ales atunci când propriile recorduri de vânzare s-au tot ridicat, depăşind orice limită.
Pe lângă această dimensiune mai degrabă de ordin personal, există şi o altă latură ce se referă la tot ceea ce s-a construit de-a lungul timpului în jurul starului Michael Jackson. Aici nu e vorba despre talentul şi munca artistului, iar la Michael acestea au existat din plin, ci de construirea forţată a unui piedestal valoric foarte înalt de către fani şi presă. Dar, aşa cum s-a dovedit de-a lungul timpului, fanii şi presa te ridică şi tot ei te şi doboară.
Cu alte cuvinte, imensul succes poate deveni piatră de poticnire şi capcană dacă nu ştii să-l gestionezi sănătos. Aşa cum foarte bine sublinia un jurnalist, Michael ne-a drogat cu muzica sa, iar noi l-am abandonat drogurilor succesului. Atunci când succesul nemăsurat pică pe umeri nepregătiţi, apar derapajele. Se pare că nici familia şi nici prietenii nu au reuşit să-l readucă pe Michael cu picioarele pe pământ. Pentru că nu se poate susţine că Michael Jackson era integru sufleteşte şi raţional dacă ne gândim la comportamentul său din ultimii ani.
Dacă toate acestea au fost posibile, se datorează şi faptului că societatea în care trăim, lipsită de modele adevărate şi dornică de senzaţional, creează artificial şi cu ajutorul mass-mediei falşi “zei”, în realitate biete făpturi care, stupefiate de turnura neaşteptată pe care o ia viaţa lor, uită să rămână ceea ce sunt: simpli oameni.
Tot încercând să găsesc o concluzie acestor rânduri, întâmplător, mi-a ajuns sub ochi un editorial semnat de Mircea Cărtărescu, care sintetizează cu mult talent evoluţia impresionantă a lui Michael, dar şi decăderea lui, a acestui “nefericit rege al muzicii pop”, pe care America l-a creat, iar după ce l-a distrus, a început să-l plângă cu ipocrizie.
“La cincizeci de ani, scrie Cărtărescu, Michael Jackson nu mai era nici cântăreţ, nici om, ci un idol în sensul primitiv al cuvântului, un idol înspăimântat de sine însuşi”. Tristeţea care se degajă din destinul tragic al acestui biet om – idolatrizat de milioane de fani – este că şi-a găsit unanima apreciere şi iubire doar după ce a fost aşezat la doi metri sub glie. Fanilor cu ochii încă umezi de tristeţe aş îndrăzni să le propun, pentru binele lor sufletesc, să rememoreze a doua parte a primei porunci dumnezeieşti.
Pr. Daniel AVRAM
