Misiunea şi ministerul lui Simon Petru

Misiunea şi ministerul lui Simon Petru

 Petru este primul dintre acei oameni pe care Isus i-a chemat spunându-le: “vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19-20). Fără să ceară alte explicaţii, ei L-au urmat imediat. Isus s-a ocupat în mod special de aceşti ucenici instruindu-i şi formându-i pentru a deveni capabili să realizeze această misiune de pescari de oameni.

 

încă de la începutul chemării sale, Petru vorbeşte în numele celorlalţi Apostoli. La întrebarea decisivă a lui Isus: “Voi cine credeţi că sunt Eu?”, el se face purtător de cuvânt al tuturor şi răspunde cu profesiunea de credinţă în demnitatea mesianică a lui Isus (cf Mt 16,13-20). Isus îl numeşte mai întâi “fericit”, pentru că nu “carnea şi sângele” – adică umanitatea sa expusă la pericolul greşelii (1Cor 15,50) – i-au inspirat această mărturisire, ci Tatăl ceresc i-a revelat-o. Apoi îi dă lui Simon un nume nou, care înseamnă “piatră”, “stâncă”: Chefa, în forma sa semitică (cf In 1,42), şi Petru, în cea grecească.

 

Acest apelativ are un sens simbolic, făcând aluzie la misiunea destinată de către Isus lui Simon. Asemenea folosire simbolică a termenului “stâncă” este frecventă în Vechiul Testament: nu numai Dumnezeu este o stâncă (cf. Dt 32,4.15.18), ci şi Avraam (Is 51,1). Simon primeşte apelativul “piatră” pentru că, în această calitate de fundament stâncos, trebuie să dea Bisericii lui Hristos stabilitate şi o soliditate neclintită.

 

Deja în imaginea stâncii accentul cade pe caracterul de rezistenţă, de durabilitate, aşa cum rezultă şi din parabola casei construite pe stâncă (Mt 7,24-27). Isus promite Bisericii Sale o permanenţă indestructibilă pentru toată durata “acestei lumi”: “porţile iadului nu o vor birui”. Dar acest lucru este garantat numai atunci când temelia zidită pe persoana lui Petru continuă şi după el, adică prin succesorii săi. Conţinutul acestei promisiuni nu este atât o “recompensă” personală pentru mărturisirea sa de credinţă, ci este mai curând o sarcină, un minister pentru care Isus l-a ales.

 

Isus foloseşte încă alte două imagini referitoare la Simon Petru în calitatea sa de temelie a Bisericii. El va primi cheile împărăţiei cerului (cf. Ap 1,18; 3,7): adică misiunea de a deschide oamenilor accesul la împărăţia lui Dumnezeu. La fel, primeşte autoritatea de a lega şi dezlega, în aşa fel încât ceea ce el face “pe pământ” să fie validat şi în ceruri, adică în faţa lui Dumnezeu. Momentul în care va avea loc această constituire a Bisericii aparţine viitorului şi nu este precizat, dar din cuvântul lui Isus la ultima cină rezultă că urma să aibă loc după moartea şi învierea Sa.

 

Această promisiune a lui Isus nu rămâne izolată în Evanghelii şi nici nu reprezintă un element străin în ansamblul învăţăturii Mântuitorului. O demonstrează misiunea încredinţată lui Petru, de a confirma pe fraţii săi. La ultima cină, Isus îi anunţă pe ucenici că va fi abandonat de toţi, pentru că scris este: “Bate-voi Păstorul şi oile se vor risipi” (Mc 14,27-31). în mod particular, El se opreşte asupra lui Petru, căruia îi vesteşte renegarea de trei ori. în acest context, Isus îl informează despre o misiune care îi va fi încredinţată în favoarea celorlalţi ucenici (Lc 22,31-32).

 

Cu o notă de insistenţă şi avertisment îl cheamă: Simone, Simone! Isus menţionează o “cerere” a lui Satana, care nu este liber în acţiunile sale, ci depinde de voinţa divină (cf. Iov 1,6). Intenţia acestuia este să-i “cearnă” (să-i agite, să-i tulbure, să-i arunce dintr-o parte în alta) pe ucenici  (în privinţa constanţei, fermităţii) şi a primit această permisiune. Dar şi Isus s-a rugat Părintelui Său pentru ca să nu scadă credinţa lui Petru. Simon se găseşte astfel sub protecţia specialei rugăciuni a lui Isus. Aceasta nu poate fi zadarnică, ci a obţinut de la Dumnezeu un ajutor particular în favoarea lui Simon. în timp ce acţiunea Satanei este îndreptată spre tulburare şi răsturnare, Isus cere indefectibilitatea în credinţă a apostolului Său. După ce face aluzie la viitoarea convertire a lui Petru, fapt care presupune apostazia sa, Isus îi conferă o nouă misiune: el trebuie să-i întărească şi să-i sprijine în credinţă pe fraţii săi.

 

în timp ce prevedea abandonul ucenicilor, Isus le face şi o promisiune: “După ce voi fi înviat, voi merge înaintea voastră în Galileea” (Mc 14,28). El nu va chema ucenici noi, ci va adresa o nouă chemare ucenicilor Săi care L-au abandonat. Se va împlini astfel cuvântul Său: în jurul păstorului lovit este risipire, dar în jurul Domnului înviat este recolta cea nouă şi comuniunea perpetuă.

 

într-adevăr, pe malul Tiberiadei are loc dialogul triplu cu Petru (In 21,15-19). însuşi Isus înviat confirmă acum şi consolidează actul declaraţiei primatului din Evanghelia după Matei, capitolul 16. întrebarea: “Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”, repetată de trei ori, îl întristează pe Petru. Dar în această întrebare – cu răspunsul: “Paşte oile Mele” – există ceva solemn şi oficial. într-un timp în care se recurgea arareori la documente scrise, multe fapte cu caracter juridic dobândeau o asemenea calitate prin repetarea de trei ori a întrebării şi repetarea de trei ori a răspunsului, pentru a rămâne astfel imprimată în memoria tuturor celor prezenţi (cf Gn 23 şi 31; Mt 18,15; Fp 10,16). Dacă ne gândim că Isus este Arhipăstorul (1Pt 5,4) şi că Apostolii sunt chemaţi să păstorească turma (1Pt 5,22; Fp 20,28), nu este greu de observat că Petru, care este chemat “stâncă”, primeşte misiunea de a păstori toată turma lui Isus.

 

(Pr. dr. Teodor COSTIN)

Comenteaza