Dora şi Tony s-au întâlnit din întâmplare în Diesel, unde o melodie Depeche Mode se auzea prea tare din boxe. Ea avea ochelari mari, anii ’70, şi un râs deopotrivă enervant, prostesc şi fascinant. S-au tachinat cu replici banale, uşor patetice, au flirtat la modul ridicol, aşa cum fiecare dintre noi a făcut-o măcar o dată-n viaţă. “Stau în zonă. în zona Zoster” sau “întotdeauna îl confund pe Esenin cu Radu Stanca” – e un gen de replici pe care şi tu, probabil, le-ai rostit cândva, deşi ţi-a fost
S-au îndrăgostit repede. Ea i-a închis telefonul în nas, cum face orice femeie “care se respectă”. I-a zis, în glumă, că e măritată. Umorul adesea sinistru al femeilor. El i-a răspuns că are două fiice. A glumit şi el. Au fost copilăroşi o vreme, el – îndrăgostit şi siropos, ea – inteligentă, cinică şi frumoasă. S-au mutat împreună şi viaţa a început să le dea palme îngheţate peste faţă, zi de zi. Tony, pictor de altfel, a început să stea din ce în ce mai mult la atelier. Spaţiu care, ulterior, a devenit sinonim cu escapadele lui în patul unor tinere penibile. Dora a devenit tot mai nervoasă şi mai greu de suportat. Reproşurile au început să curgă şi fiecare a început să-l “oglindească” pe celălalt în cele mai josnice moduri.
De la facilul flirtului infantil s-a trecut la greutatea jignirilor, la durerea tonului ridicat şi pumnilor în pereţi, la urletele disperate ale “boului” şi “proastei” care par a nu se mai (re)cunoaşte. în căutarea răzbunării, Dora, profesoară de educaţie fizică, face sex cu un elev al ei, după ce fumează marijuana. îi mărturiseşte totul lui Tony. îi explică motivul: trebuia să se răzbune pentru o viaţă trăită singură, în timp ce el era la “atelier” pictând corpuri goale şi derizorii. Trebuia să umple golul lăsat de lipsa afecţiunii din partea celui pe care îl iubea. în toiul acuzaţiilor, amândoi se sfâşie în carne vie prin vorbe care nu se vor cicatriza niciodată.
Zi după zi, obiceiul lor relaxat de a fuma o ţigară cu marijuana se transformă în febrilitatea injectării dozelor de cocaină în vene. Nopţile lor nu mai sunt pentru dragoste şi nici pentru vise. Lumea lor se face praf, odată cu pulberea preparată atent pentru a intra în sânge. într-una din nopţi, Dora îl sărută pe Tony, care tocmai îi spusese că i-a omorât amantul. Era doar o altă minciună bolnavă. Ea nu ştie asta, dar îl iartă, cu puterea pe care numai un dement o poate avea. Sau un îndrăgostit bolnav. Frumoasa femeie adoarme, corpul ei se relaxează pe umărul lui, iar moartea i se insinuează în sânge, ca un drog final, salvator.
Iubitul ei, desfigurat la chip şi la inimă, o cheamă înapoi la viaţă. “Doraaa!” e un urlet teribil de sfâşietor. Şi dureros de târziu.
Firescul unor stări
Piesa “Tony şi Dora”, jucată luni seara în barul Diesel, este regizată de Dan Chiorean şi scrisă de Sorin Misirianţu – protagonistul masculin. Rolul Dorei este interpretat de Ramona Dumitrean.
Actorii joacă aproape de spectatori, la propriu şi la figurat, şi o fac în cel mai firesc mod, cu tot ce implică aceasta: sunt plictisitori, sunt plăcuţi, te irită, te amuză, ţi se par penibili, te stânjenesc, te dor.
Melodiile inserate pe parcursul spectacolului punctează stările cu precizia unui compas care marchează centrul unui cerc. Fotografiile proiectate la finalul piesei îţi amintesc de sutele de poze cu iubitul tău sau iubita ta pe care nu ai apucat nici până acum să le ordonezi.
