Conform unei tradiţii precreştine din Germania, noaptea Walpurgiei semnifică ziua când spiritele rele se dezlănţuie sărbătorind venirea primăverii. Ea precede însă ziua Sfintei Walpurgia, 1 mai. în acest context intersecţia dintre 30 aprilie şi 1 mai reuneşte un melanj de înţelesuri sub umbrela cărora se derulează şi acţiunea piesei „Noaptea Walpurgiei”.
Acţiunea imaginată de rusul Venedikt Erofeev în 1985, al cărui tată a fost închis în lagărele comuniste, se petrece într-un sanatoriu în care se află mai mulţi pacienţi. Sub imboldul unuia dintre ei, Gurevici, toţi pacienţii aspiră la libertate. Ei sunt supuşi însă unui tratament dur, specific regimului comunist. Decorurile şi îmbrăcămintea personajelor sunt austere, iar spectacolul debutează în forţă, cu mişcări energice ale protagoniştilor şi o maşină a personalului medical ce patrulează cu autoritate, într-un cor de chiote şi zgomote. Fiecare dintre personajele din “salonul 3” este unul aparte, cu o boală anume, dar nici unul nu scapă măsurilor coercitive concretizate în repetate lovituri de baston ale asistentului medical Borenka, jucat cu măiestrie de către Miklos Bacs.
De roluri ample au parte doi dintre pacienţi, Gurevici, jucat de Ionuţ Caras şi Prohorov (Cătălin Herlo) şeful de salon. Deşi uşor rigid la început, jocul lui Ionuţ Caras devine tot mai consistent pe parcursul piesei, reuşind să redea substanţa personajului său, capabil de a-şi manifesta convingerile deschis şi a-l lua de piept pe impunătorul Borenka.
Ba mai mult, Gurevici pune mâna pe cheile salonului şi le oferă pacienţilor băutură, pe post de licoare mult aşteptată, eliberatoare. Spre finalul spectacolului pacienţii „evadează” într-un peisaj mirific, proiectat până atunci sub forma unei fotografii. Evadarea este însă de scurtă durată, personajele mor pe rând, într-un soi de izbăvire care aruncă responsabilitatea pe umerii personalului medical, rămas fără „obiectul torturii”.
