Volumul “Şcoala Ardeleană II” (Editura “Episcop Vasile Aftenie” Oradea, 2007, 308 pagini) cuprinde comunicările ce au avut loc cu prilejul celei de-a doua ediţii a Simpozionului “Şcoala Ardeleană şi Oradea”, desfăşurat în anul 2007. Aşa cum se arată în Cuvântul înainte, semat de dr. Virgil Bercea, Episcop, cartea conferă “o viziune globală asupra Şcolii Ardelene, largă mişcare culturală opusă tradiţiei slavo-bizantine şi orientată spre latinitate”.
Conţinutul şi alcătuirea cărţii poartă amprenta inconfundabilă a coordonatorului volumului, prof. dr. Ioan Chindriş, directorul Bibliotecii Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române. Fără să agreez sintagmele encomiastice, trebuie acceptat că dr. Chindriş a făcut enorm de mult pentru cunoaşterea spiritualităţii spaţiului transilvan.
Pe lângă un număr impresionant de cărţi şi studii ce nu şi-au pierdut nimic din valoare după 1989, scrise cu acurateţe şi într-o stilistică fără reproş, Domnia Sa a avut un rol important în reeditarea, la Vatican, a Bibliei de la Blaj din 1795 şi la tipărirea pentru prima oară în ţară a Bibliei Vulgata, Blaj, 1760-1761, ediţie ştiinţifică, apărută la Editura Academiei în 5 volume, în anul 2005. Cartea debutează cu un substanţial studiu “Unirea cu Roma şi Şcoala Ardeleană”, semnat de coordonatorul volumului. Acesta demonstrează riguros, fără parti-pris-uri confesionale, că apariţia acestei mişcări culturale nu se poate concepe în absenţa Unirii românilor transilvăneni cu Biserica Romei, proces finalizat la 1700.
Aşezând Unirea în contextul european al epocii, se relevă că “istoria românilor ardeleni a prins ritmuri noi şi alerte de desfăşurare după cenuşiul câtorva secole de iobăgie şi marginalizare.” Blajul este şi locul unde a debutat cu adevărat învăţământul românesc prin cele trei şcoli deschise copiilor şi tinerilor de ambele confesiuni. Revoluţia didactică de la 1754, când a început învăţământul blăjean, este exprimată de Episcopul Petru Pavel Aron, prin cuvintele atât de expresive: “Să ne apucăm de deschiderea învăţăturilor şi chivernisirea într-însele a celor lipsiţi”.
De aici au plecat primii studenţi români la Roma şi în alte centre culturale europene, iar episcopii şi protopopii greco-catolici erau nişte erudiţi, dovadă fiind şi inventarul bibliotecilor lor. Dacă îmi este permisă o reflecţie, s-ar putea spune că prima integrarea a românilor în spaţiul european civilizat s-a realizat cu mai bine de 300 de ani în urmă. Următorul moment fast în această direcţie s-a produs prin generaţia paşoptistă de la 1948. Şi alte comunicări consider că sunt deosebit de valoroase, având o parte contributivă evidentă într-un domeniu ce mai trebuie explorat.
Mă refer la “Contribuţia Bisericii greco-catolice la formarea ideologiei şi conştiinţei naţionale în perioada 1754-1848” (L. Botezan), “Inocenţiu Micu-Klein în poezia românească” (I. Buzaşi), “Ionii Şcolii Ardelene la Oradea” (C. Mălinaş), “Biblia de la Bucureşti şi experimentul latinizant al lui Timotei Cipariu” (N. Iacob şi I. Chindriş) şi din nou I. Chindriş cu studiul “Documentele Blajului”.
Să mă ierte alţi autori care nu au fost citaţi, dar nu am încercat să fac judecăţi de valoare, ci am exprimat o opinie din partea unui cititor pasionat de istorie. întreaga carte este deosebit de interesantă, inclusiv partea a doua MISCELANEA. Se confirmă din nou constatarea că avem la Cluj un redutabil centru de cercetare istorică, în care sunt antrenaţi specialiştii de la Institutul de Istorie “George Bariţiu” şi de la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române. (Desigur, aceştia nu au exclusivitate, o probă fiind autorii citaţi mai înainte.) Lectura cărţii ne mai aduce o veste înbucurătoare: la Biblioteca Filialei Academiei există un fond de cărţi de o valoare inestimabilă, care aşteaptă să fie investigat şi cercetat în continuare.
M-aş gândi, printre altele, la fondurile ce privesc cele patru biserici istorice ardelene, fiindcă Transilvania, prin faptul că a fost un spaţiu geopolitic multietnic şi divers-religios, şi-a dobândit un potenţial cultural pozitiv, ce a influenţat şi celelalte provincii româneşti.
Rândurile mele încearcă a fi un semnal şi un îndemn pentru ca această carte să-şi găsească loc în toate librăriile ce se respectă, devenind accesibilă cititorilor. Se impune ca acest eveniment cultural cu adevărat remarcabil să se difuzeze corespunzător, răsplătind astfel eforturile autorilor.
