La final de săptămână, în Cinema City (Iulius Mall) şi Cinema Odeon (Polus Center), o dramă câştigătoare a trei Oscaruri, inspirată de o nuvelă de Francis Scott Fitzgerald, reia povestea unui om născut bătrân, interpretat de Brad Pitt, şi care literal întinereşte, trăind evenimentele secolului trecut în paralel cu ciudata lui evoluţie.
Faptul că există critică de întâmpinare, trailere şi, în general, tot zgomotul care precede lansarea unui film dăunează uneori filmului însuşi; în cazul Straniei poveşti a lui Benjamin Button ("The Curious Case of Benjamin Button”), cel mai bine ar fost ca aceasta să rămână necunoscută pentru spectator până la intrarea în sala de cinema. Totuşi, e mai puţin probabil ca acest lucru să se întâmple în cazul unui film nominalizat de 13 ori la Oscar. Aşadar, atunci când filmul va începe, spectatorul deja ştie conceptul, unul extrem de dificil de realizat filmic: un copil se naşte în New Orleans-ul anului 1918 cu toate caracteristicile unui bătrân şi îşi parcurge viaţa în sens invers, stingându-se după 80 de ani. Fără a mai fi surprins, acest spectator trece superficial peste idee, extrem de interesantă, reprezentată poetic în limba română de poezia Anei Blandiana. Se concentrează pe cum a transpus regizorul această idee, prin machiaj şi prin dezvoltarea poveştii în timp.
Adunând cei 80 de ani din viaţa protagonistului la anul lui de naştere, e uşor de remarcat miza de fundal a filmului: o istorie a secolului XX, cu marile ei evenimente, care determină micile istorii ale personajelor ce se intersectează cu Button (interpretat predominant sub machiaj de Brad Pitt). Doar că, din cauza traiectoriei "stranii” a lui Button, filmul pune împreună mai întâi moartea vechii Americi- în culori de carte poştală, cu vechile ei tradiţii, cu gustul pentru operă şi locurile comune ale comunităţii protestante- cu America tânără a swing-ului, a modernităţii şi a culturii pop, reprezentată de New York-ul care nu doarme al anilor ’50 şi de energia anilor ’60. Filmul lui David Fincher spune în paralel povestea acestei Americi care întinereşte metaforic, în timp ce personajele se confruntă din primele minute cu moartea şi cu sensul propriei vieţi în perspectiva ei, de unde profunzimea puţin forţată a rezultatului.
Lucrul acesta se observă mai puţin din două motive. Mai întâi, în aproape trei ore, scenaristul Eric Roth are timp să dezvolte o întreagă pleiadă de teme inteligent intersectate. La rândul lui, Fincher nu lasă doliul să planeze peste un film care este, în esenţa lui, serios şi funebru şi face o peliculă sinonimă calofiliei, excelentă vizual, păstrată cu dibăcie la limita filmului comercial. Din când în când însă, peste tonul sentimental degajat de splendoarea imaginilor, cineastul trimite cu umor la istoria filmului (mici viniete imitând cinematograful mut) sau explorează procedee care rup convenţia filmului de epocă, precum derularea inversă a imaginii.
