îşi poartă cu prospeţime băieţească jeanşii şi bascheţii. Zâmbeşte şmechereşte, e firav şi, dacă ai fi superficial, ai crede că e un om ca noi toţi. Samuel Maoz, regizorul filmului “Lebanon”, este, însă, departe de banalele noastre “apăsări”. E, poate, cea mai specială prezenţă a TIFF 2010. încărcat de un mister indescifrabil, de un aer atât de profund, că uneori zâmbetul lui te doare. Totuşi, zâmbeşte şi spune că, după ce a terminat filmul, “poate să trăiască cu durerea”.
“Lebanon” e povestea a patru băieţi israelieni, abia trecuţi de 20 de ani, care se află într-un tanc în plin război Israel - Liban, în 1982. Shmulik este cel care trebuie să apese pe trăgaci, este cel care face diferenţa între comandă şi faptă, este supremul executant, care nu are de ales decât să supravieţuiască. Iar asta se întâmplă, uneori, doar cu preţul vieţii altora. “Bună seara. Sunt Samuel, iar Shmulik e porecla ce derivă din acest nume”, a spus Maoz, după proiecţia de marţi seara, pentru a întări faptul că povestea tanchistului este o experienţă trăită de el însuşi.
Pelicula este filmată, cu excepţia a două cadre, într-un tanc, iar tu, din sala de cinema, resimţi asta atât ca pe o binecuvântare, cât şi ca pe o presiune greu de suportat. Ţi se face rău, ca unuia dintre personaje, te sufoci, ca altul. Simţi că nu mai ai mult şi o să clachezi de la atât de dureroasa tensiune, aşa cum o ia razna ofiţerul din tanc. Vibraţiile solului când porneşte motorul “animalului de război” te fac să tremuri în scaun. Sunetele turelei, când vânează ţinta, îţi sfredelesc creierul, nu alta. “Shmulik, trage! Trageee!”.
Tânărul ocheşte şi vede un asin cu abdomenul plin de sânge. Nările animalului se mai zbat a viaţă. Ochii îi clipesc rar şi o ultimă lacrimă îi ridică durerea în văzduh, ca să reapară în ochii lui Shmulik. Vede o femeie rămasă fără apărare, acoperindu-şi goliciunea cu un morman de haine arse. Un bătrân cu ochii albaştri, atât de tulburi, încât ai crede că din minte i s-a şters orice istorie posibilă. Shmulik nu trage. O dată.
A doua oară. “Am devenit confuz”, se justifică el. începe lupta psihologică: nu are de ales, trebuie să apese pe trăgaci pentru a supravieţui. Şi atunci, de ce se simte înfiorător de responsabil pentru acele vieţi? Pentru că este. Vinovat, responsabil şi într-o situaţie fără ieşire, pentru un scop care e mai presus de el. Oricât ai plânge, asini, copii şi bărbaţi vor muri înaintea ochilor tăi. Oricât e de uman tremurul mâinilor, a ezita înseamnă să mori tu şi colegii tăi.
Unul dintre ei, cel care conduce tancul, moare în ziua în care mamei sale i se comunică, în sfârşit, că fiul ei “e bine pe front”. Mai e şi prizonierul arab: are nevoie de morfină şi are şi alte nevoi. Shmulik îi ţine plosca de metal în timp ce prizonierul urinează. O puternică scenă-simbol: până la urmă, într-un război nu există “băieţi răi” şi “băieţi buni”.Războiul însuşi e “băiatul rău”, iar ceilalţi sunt doar victime, după cum a spus şi Samuel Maoz la finalul proiecţiei.
“Am făcut acest film din nevoie. Poate am vrut să mă iert pe mine însumi. Ca om care ai trecut printr-o asemenea experienţă, trebuie, la final, să înţelegi că simţi vinovăţie, deşi nu aveai de ales. După ce m-am întors din război, mi-au trebuit 20 de ani să pot face acest film”, a detaliat regizorul. “Nu mă simt mai complet cu mine însumi, dar reuşesc să zâmbesc, pot trăi cu durerea”, a punctat Maoz.
El a adăugat că trauma din Liban i-a secat lacrimile mulţi ani la rând: “eram frustrat că nu puteam să lăcrimez nici măcar la un film”.
Iar dacă nu era suficient de “grea” seara, un alt simbol îţi apare iar în faţa ochilor: în “Lebanon”, pe unul dintre pereţii maşinăriei de război stă scris în ebraică: “Omul e (de) oţel. Tancul e doar (de) fier”. Şi atunci, vezi pentru prima dată ochii lui Samuel
Maoz.
în dialog cu TiffoZIUA
într-un interviu acordat TiffoZIUA, Samuel Maoz a mărturisit că au existat în “Lebanon” scene prea dure, pe care le-a tăiat la montaj. “Am decis că e mai bine să fiu deştept decât să am dreptate”, a explicat el motivul pentru care unele secvenţe “prea realiste” nu au intrat în film. “Una din ele descria explicit o operaţiune «de teren». Era o scenă foarte bună, din punct de vedere regizoral, însă mi-am sacrificat orgoliul profesional ca să nu pierd spectatorii. Nu aş fi vrut să fie oameni în sală care să vomite, să iasă din sală”. “Oricum, evenimentele sunt doar «simptomul» în film. «Boala» este sufletul sângerând”, a subliniat el.
în altă ordine de idei, Samuel i-a dedicat filmul Laurei, soţia sa româncă, pe care a cunoscut-o acum aproape 20 de ani: “Eram la filmări, ea era designer de costume. Mânca o pulpă de pui, sosul i se prelingea pe bărbie... şi în acel moment m-am îndrăgostit”.
