Pelerinajul tradiţional de la Sighet – comemorare a Mărturisitorilor Adevărului

“Aici am putea celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie fără a avea nevoie de un antimis.” (Cardinal Leonardo Sandri, Prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale).

Pelerinajul anual de la Sighet, moment de comuniune în rugăciune al întregii Biserici Catolice din România, a reunit în 2010 în jur de 4.000 de credincioşi greco-catolici şi romano-catolici din toată ţara. Pelerinii au sosit la Sighet sâmbătă, 8 mai a.c., pentru a onora memoria a patru Episcopi catolici martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu (greco-catolici), Anton Durcovici (romano-catolic), dar şi a tuturor mărturisitorilor credinţei creştine şi a opozanţilor regimului comunist, ucişi la închisoarea de la Sighet şi înmormântaţi – mai bine zis aruncaţi – în gropile comune din Cimitirul Săracilor, situat la circa 2 km de locul detenţiei.

 

La Sfânta Liturghie celebrată, la fel ca în fiecare an, de P.F. Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice, P.S. Ioan Şişeştean, Episcop de Maramureş, împreună cu Episcopi greco-catolici şi romano-catolici din România, au participat doi reprezentanţi ai Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea: Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, şi Excelenţa Sa Arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România şi Republica Moldova.

 

Eparhia de Cluj-Gherla a fost reprezentată la comemorare  de către P.S. Florentin Crihălmeanu împreună cu peste 50 de preoţi din Cluj-Napoca şi din alte protopopiate ale Eparhiei, persoane consacrate din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, Congregaţia Maicii Domnului, Societatea lui Isus ş.a., credincioşi tineri şi vârstnici veniţi în grupuri organizate sau individual, cu toţii fiind prezenţi pentru a da mărire lui Dumnezeu într-un loc devenit sanctuar de sfinţenie şi înaltă spiritualitate, simbol al luptei pentru libertate şi al luminii adevărului, lumină pe care întunericul n-a învins-o. Pelerinii din Eparhia de Cluj-Gherla au purtat în suflete, în mod particular, amintirea primului Cardinal al românilor, Iuliu Hossu, cel care a petrecut cinci ani în închisoarea din Sighet, evocând în memoriile sale faptele de eroism în credinţă şi trăire petrecute acolo.

 

Pelerinajul a început prin vizitarea fostei închisori, acum Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, după care, într-o procesiune condusă de Cardinalul Sandri şi Nunţiul Apostolic, urmaţi de Episcopi, sutele de preoţi şi mulţimea de credincioşi au pornit spre Cimitirul Săracilor, pe drumul parcurs odinioară, noaptea, de călăii care duceau pe ascuns trupurile neînsufleţite ale celor care, din cauza dorinţei lor de Dumnezeu şi de bine pentru ţară, au fost ucişi prin foame, frig şi torturi, fiind apoi azvârliţi în gropi comune.

Cimitirul Săracilor, împrejmuit de un gard viu închipuind graniţele ţării, a devenit o imensă catedrală, în acest loc fiind celebrată, în continuare, Sfânta Liturghie în memoria tuturor celor care au cunoscut ororile închisorii din Sighet şi odihnesc aici: Episcopi, preoţi, politicieni de marcă, oameni de cultură, intelectuali, ţărani, muncitori, studenţi, cu toţii opozanţi ai regimului comunist.

 

în cuvântul rostit la Sfânta Liturghie, Cardinalul Sandri, după ce i-a mulţumit Preasfinţiei Sale Ioan Şişeştean pentru primirea călduroasă, a spus: “Vouă, tuturor, mai întâi Preafericitului Părinte Lucian, Preasfinţiilor Voastre, am onoarea şi bucuria de a vă transmite salutul şi binecuvântarea părintească ale iubitului nostru Sfânt Părinte Papa Benedict al XVI-lea. îl simţim astfel pe Sfântul Părinte aproape de noi, iar această apropiere spirituală ne dezvăluie o valenţă profundă a întâlnirilor noastre şi a întâlnirii de astăzi, în special, aceea de a ne permite să simţim şi în bucurie, dar şi în suferinţă, sensul catolicităţii Bisericii. Aducându-I mulţumiri lui Dumnezeu, înălţăm rugăciunea noastră pentru Părintele şi Păstorul nostru universal, atestând astfel deplina comuniune filială şi eclezială.

 

Ascultând cuvintele Sfintei Scripturi într-un astfel de loc, unde adierea Spiritului Sfânt răsfoieşte cu blândeţe paginile inimilor noastre, ne vin în minte cuvintele prin care Isus dezvăluie misiunea Sfântului Ioan Botezătorul. Cred că putem să ni le însuşim într-o astfel de ocazie: Ce am venit să vedem aici? Trestie în bătaia vântului istoriei? Oameni îmbrăcaţi în haine moi? Cu siguranţă, nu! Fiindcă prin rupturile zdrenţelor cu care erau îmbrăcaţi cei de aici răzbătea doar strălucirea fără de prihană a veşmântului botezului lor.

 

Ce am venit să vedem cu adevărat? Ce am venit să celebrăm aici? înainte de toate, fidelitatea. Suntem în faţa unui document istoric care ne dezvăluie, dacă ar mai fi fost nevoie, profundul, tainicul destin al Bisericii Greco-Catolice Române în mijlocul acestei naţiuni. Un destin de comuniune, care uneşte de-a lungul timpului, şi în mod cu totul special în acest loc, în suferinţă, Episcopi, dar şi mari intelectuali români, preoţi şi oameni politici, călugări şi poeţi, într-acelaşi spic de grâu, într-acelaşi ciorchine, o tainică proscomidie la dispoziţia Veşnicului Preot. Biserica Greco-Catolică a plătit pe deplin tributul său, fără să ezite, fără să-şi facă calcule şi sunt convins că toţi oamenii de bună-credinţă din această ţară ştiu acest lucru şi îl apreciază. Fiindcă, acceptând temniţa pentru Hristos, în prezenţa unor alternative ispititoare, au arătat adevărata faţă a acelui regim trecut. Zăbrelele celulelor lor le-au revelat pe cele mult mai ascunse care se ridicau în jurul sufletului acestui popor.

 

Aici am putea celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie fără a avea nevoie de un antimis, deoarece suntem în chip tainic pe un astfel de acoperământ. Tot pământul din jurul nostru e un antimis: Valeriu Traian Frenţiu, Episcop de Oradea, Anton Durcovici, Episcop de Iaşi, Ioan Suciu, Administrator Apostolic la Blaj, Tit Liviu Chinezu, Episcop Auxiliar de Blaj, toţi împletesc, cu viaţa lor, icoana răstignirii Domnului. Toţi aceştia, împreună cu mulţi alţii, au dat şi au udat cu sângele lor acest pământ, depunând în tăcere sămânţa creştinilor – şi noi ne întrebăm: suntem gata să culegem roadele? Ei şi-au făcut partea lor, o să facem şi noi partea noastră?

 

Prezentul, în ceea ce ne priveşte, e strâns legat de viaţa şi moartea lor. Martirii ne aduc aminte de Crucea lui Hristos şi de faptul că ea ni se prezintă în orice viaţă trăită cu adevărat pe urmele Domnului. Iată centrul oricărei chemări creştine adevărate. Cu toţii suntem chemaţi să dăm mărturie. Nimeni nu-I poate reproşa Domnului că nu a primit acest dar.

 

Sunt conştient de faptul că sfârşitul unei epoci nu a însemnat şi sfârşitul calvarului Bisericii Greco-Catolice Române, dar putem spune: «Doamne, treacă de la mine acest pahar!», fără a spune, în acelaşi timp cu Mântuitorul: «nu voia mea să se facă, ci voia Ta»? Această Biserică este puternică, deoarece este construită pe stâncă, o stâncă îmbogăţită de promisiunea lui Hristos că «porţile iadului nu o vor birui». Este ca şi casa despre care vorbeşte Isus în Evanghelie, casă bătută de vânturi şi de furtuni, dar care nu a căzut, fiindcă era construită pe stâncă. Şi de aceea, plini de speranţă, chiar dacă lacrimile ne curg pe faţă de multe ori, după cum bine ştiu, să înălţăm şi noi vocea la ceruri împreună cu psalmistul: «Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă, ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine! Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară!».

 

încrederea noastră să o dăm doar lui Dumnezeu. Doar Lui şi nu oamenilor, la fel cum au făcut şi părinţii noştri, acelui Dumnezeu care, chiar în mijlocul încercărilor, ne şopteşte: «Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi. Iată, Eu fac un lucru nou, tocmai acum înmugureşte, nu-l vedeţi voi oare?».

 

Cum să nu ne gândim la seminariştii voştri care, la Roma sau în seminariile din România, se pregătesc să-L slujească pe Domnul? La tinerii preoţi care, chiar în lipsa celor necesare, duc înainte cu mult curaj misiunea lor pastorală? îi păstrez în inimă şi în rugăciune pe preoţii români, pe toţi confraţii lor greco-catolici, acum când ne apropiem de încheierea Anului Preoţiei, dorit de Sfântul Părinte ca încurajare şi manifestare a stimei, afecţiunii şi recunoştinţei pe care întreaga Biserică le-o datorează. Cum să nu ne gândim la atâţia credincioşi care, de multe ori, în lipsa lăcaşurilor de cult necesare, se adună în jurul preoţilor lor, crezând cu tărie în dreptatea care vine de la Dumnezeu?

 

Acestea sunt roade ale martiriului, şi de aceea celebrarea de astăzi să fie o celebrare a bucuriei, fiindcă dacă Domnul a construit Biserica Sa plecând de la 12 oameni fără salarii şi fără biserici, va găsi modul de a crea în această frumoasă ţară un loc binemeritat şi pentru mica, dar viguroasa Sa turmă. Aşa cum ne asigură şi Apostolul Pavel, nici moartea, dar nici viaţa, nici vreo altă făptură nu va putea să ne separe vreodată de dragostea lui Dumnezeu, în Hristos Isus, Domnul nostru. Amin”.

 

în cuvântul său, P.F. Lucian Mureşan a evocat importanţa locului în care avea loc celebrarea liturgică, amintind martirii şi mulţimea lor. Adresându-se apoi distinsului oaspete de la Roma, Preafericirea Sa a spus: “Eminenţa Voastră, ne aducem cu toţii aminte că în urmă cu 11 ani, în zi de sâmbătă, 8 mai 1999, bunul Papă Ioan Paul al II-lea, la celebrarea dumnezeieştii Liturghii în ritul bizantin român din Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, în prezenţa venerabilului nostru Cardinal Alexandru Todea, ne spunea: «Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia lui Hristos, un popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preţ, în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existenţa». Iată că ne aflăm, Eminenţă, pe acest pământ al mărturiei şi al fidelităţii faţă de Biserica cea Una, faţă de norma morală absolută. (...) Vă mulţumim că sunteţi cu noi în aceste minunate zile de timp pascal. La întoarcerea în Cetatea Vaticanului, vă rugăm, Eminenţă, transmiteţi Sfântului Părinte că prin aceste părţi ale frumosului nostru continent, sămânţa mărturisitorilor Evangheliei a rodit şi rodeşte în viaţa Bisericii Române Unită cu Roma, a fiilor ei credincioşi şi ataşaţi unităţii în credinţă şi iubire cu urmaşul lui Petru şi Păstorul Bisericii Universale!“.

 

După binecuvântarea de încheiere şi cântarea imnului de biruinţă “Hristos a înviat”, înalţii Ierarhi oaspeţi, P.F. Lucian şi Episcopii prezenţi au ieşit de la altarul celebrării printr-un culoar prin mijlocul mulţimii, salutând, oferind credincioşilor binecuvântări şi cuvinte de încurajare.

 

înainte de a pleca spre casele lor, pelerinii au mai făcut o vizită în închisoarea devenită muzeu, păşind pe urmele paşilor celor care acum, de sus, veghează în lumina lui Hristos şi se roagă pentru destinele acestei ţări.

 

 (BRU.ro)