19 iunie 2009 - 19 iunie 2010 este perioada de timp pe care Biserica Catolică o dedică aprofundării teologice şi spirituale a Tainei Preoţiei – atât cea sacramentală, cât şi cea universală. Cu alte cuvinte, un întreg an dedicat redescoperirii şi trăirii slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui.
Pe lângă invitaţia la introspecţie şi meditaţie, acest fapt înseamnă şi o provocare în ceea ce priveşte analiza stării generale a preoţiei sacramentale în contextul socio-cultural actual. Nu pot avea pretenţia unui astfel de studiu într-o singură pagină de ziar şi nici nu am toate abilităţile necesare pentru aceasta, însă pentru o scurtă analiză “din interior” a ceea ce reprezintă azi preoţia şi preotul greco-catolic român, cred că aş avea elementele şi abilitatea cerute.
Statutul unui preot din România, indiferent de Biserica din care face parte, rămâne unul privilegiat şi încărcat de admiraţie din partea credincioşilor şi a opiniei publice, în general. Acest sentiment de respect pe care îl impune preotul continuă să rămână înrădăcinat în conştiinţa poporului.
însă nu se poate să nu remarcăm şi faptul că acest prestigiu este într-un proces de transformare şi diminuare, într-un context social în care priorităţile sunt cu totul altele decât cele de natură spirituală. Mă grăbesc să adaug că, într-o măsură destul de mare, prestigiul preotului scade din cauza propriului său comportament, de multe ori îndoielnic şi chiar nepotrivit. Menirea preotului este de a-l reprezenta pe Hristos în faţa tuturor oamenilor într-o măsură atât de mare, încât să devină “un alt Hristos”.
înţelegând înălţimea chemării cu care a fost chemat, ne putem da seama şi de gravitatea căderilor preotului în multe feluri de ispite şi păcate. Mass-media din România, în căutare nesăţioasă de audienţă, nu ezită nicio clipă în a scoate la lumină mai ales aceste aspecte negative din viaţa unor călugări, preoţi şi chiar Episcopi, contribuind într-o mare măsură la distrugerea încrederii credincioşilor în Biserică şi în slujitorii ei.
Spunând aceasta, nu vreau să se înţeleagă că militez pentru o mascare dibace a acestor devieri ale preoţilor, de multe ori grave, de la morala creştină pe care ei înşişi sunt chemaţi să o predice şi să o trăiască. Faptul că acestea sunt prezentate opiniei publice are şi un efect benefic, pentru că-i responsabilizează mai mult pe cei în măsură să acţioneze pentru stoparea sau repararea unor grave greşeli. în acelaşi timp, însă, nu pot accepta că foarte multe fapte exemplare şi vrednice de laudă ale unor preoţi buni sunt trecute cu vederea, ca şi cum ele nici n-ar exista.
Un alt aspect care merită subliniat este legat de susţinerea financiară de care beneficiază preotul de azi: un anumit procentaj din partea Statului şi un altul din partea parohiei în care îşi desfăşoară activitatea pastorală. Abordând acest subiect, sunt conştient că va fi foarte greu de depăşit un anumit “mit” format de-a lungul timpului, conform căruia preotul este o persoană cu privilegii nu doar spirituale, ci şi materiale.
Referindu-mă la marea majoritate a preoţilor greco-catolici, trebuie să afirm foarte clar că susţinerea financiară parţială din partea Statului se dovedeşte insuficientă, ştiut fiind faptul că acolo unde există parohii mici şi îmbătrânite (mai ales la sate) este imposibilă completarea salariului preotului pentru a se ajunge la cota unui salariu minim pe economie. Aşadar, foarte mulţi preoţi au un salariu efectiv mai mic decât minimul pe economie.
Făcând aceste precizări, nu vreau să arăt nimic altceva decât faptul că acel statut de odinioară al preotului care îl plasa, chiar şi din punct de vedere material, deasupra nivelului clasei de mijloc a societăţii este, în mare parte, depăşit. Azi sunt cazuri de preoţi care, pentru a-şi întreţine familia, sunt puşi în situaţia de a-şi căuta un al doilea loc de muncă prin care să-şi completeze veniturile necesare unui trai decent.
Sigur că se pune şi problema compatibilităţii celor două activităţi şi, mai ales, eficienţa pastorală a preotului grăbit să ajungă, după terminarea slujbelor liturgice, la noul loc de muncă. Trebuie spus clar că nu este o situaţie normală pentru un preot şi pentru menirea lui de a conduce spre Dumnezeu sufletele încredinţate. Dar cine va putea condamna un preot care face tot posibilul pentru a-şi susţine familia şi pentru a le oferi copiilor lui condiţii normale de viaţă şi educaţie?
Ultimul aspect pe care aş vrea să-l evidenţiez şi, poate, cel mai important, se referă la schimbarea modelului cultural al societăţii româneşti după anul 1990 şi intrarea în marea eră a globalizării, fapt ce implică inevitabil adoptarea de către preot a unor noi strategii pastorale. Fără teama de a greşi, se poate afirma că strategia pastorală a preotului, atât greco-catolic, cât şi ortodox, a fost şi este în continuare pătrunsă de un spirit “patriarhal”: preotul, precum un bun părinte, îşi aşteaptă fiii spirituali să se reîntoarcă în casa Domnului, unde vor găsi pacea şi alinarea sufletelor lor.
Continuând aceeaşi metodă tradiţională, preotul riscă să aibă tot mai puţini credincioşi în biserică şi, cu siguranţă, tot mai puţini tineri. Aceasta nu înseamnă că azi oamenii nu ar mai avea nevoie de Dumnezeu. Dimpotrivă, azi, poate mai mult ca oricând, omul are nevoie de Dumnezeu, dar pare că nu mai are timp să conştientizeze această nevoie, iar aici cred că ar trebui să intervină preotul.
Nu în postura de atotştiutor, pentru că azi, oricâte ar cunoaşte preotul, nu poate depăşi internetul, ci în postura de slujitor care, insuflat de Spiritul Sfânt, poate îndruma sufletele spre împlinirea lor în Dumnezeu. Este o muncă anevoioasă, ce presupune multă ingeniozitate, dar care, cu siguranţă, va aduce roade.
în încheiere, în ciuda tuturor dificultăţilor cu care se confruntă, “preotul este omul viitorului”, aşa cum amintea Papa Benedict al XVI-lea într-un videomesaj transmis unui grup numeros de preoţi aflat la Ars, în Franţa, pentru câteva zile de reculegere.
în continuare, Sfântul Părinte întăreşte această afirmaţie spunând că “nimic nu va înlocui vreodată în Biserică slujirea preoţilor. Mărturie vie a puterii lui Dumnezeu care lucrează în slăbiciunea oamenilor, preoţii sunt consacraţi mântuirii lumii şi aleşi de Hristos ca să fie sarea pământului şi lumina lumii”.
