Reîntoarcerea la credinţă ca remediu

Am citat această constatare nu pentru că aş fi întru totul de acord cu ea, ci pentru a pune în lumină întregul raţionament al mai sus-amintitului jurnalist care, pentru ieşirea din această stare lamentabilă, propune o soluţie ce poate fi pentru mulţi surprinzătoare. Astfel, el crede că, “pentru ca lucrurile să poată începe să se schimbe, poate că ar trebui să nu uităm că avem, totuşi, o religie”. Altfel spus, pentru a începe redresarea din criza profundă în care s-a adâncit România, este nevoie de o revenire la principiile religioase, singurele capabile să ofere o viziune unitară şi o cale sigură. Pentru a se face cât mai bine înţeles, oferă în continuare şi câteva exemple de arhierei ortodocşi din Transilvania, “care au adunat naţiunea română laolaltă”: Miron Cristea, Andrei Şaguna, Nicolae Colan. Probabil că, dintr-o nefericită scăpare, jurnalistul pomenit trece sub tăcere personalităţile marcante ale istoriei românilor ardeleni, şi care, “amănunt” esenţial, au aparţinut Bisericii Greco-Catolice: Ioan Inochentie Micu, corifeii Şcolii Ardelene, Simion Bărnuţiu, Iuliu Hossu.

Dincolo de aceste aspecte de ordin istoric, mă întreb cât se poate de serios dacă faptul de a aminti câteva personalităţi ecleziale marcante ale istoriei sau ale timpului prezent poate fi suficient pentru a sensibiliza o clasă politică românească dezbinată şi pătrunsă profund de interese de cu totul altă natură decât binele poporului? Cred că a propune reîntoarcerea la credinţa în Dumnezeu ca remediu pentru criza politică şi socială din România înseamnă mult mai mult decât o înşiruire de nume ilustre ale istoriei, fie ea chiar recentă, nume care, oricum, nu mai au pentru foarte mulţi relevanţă. Cred cu tărie că societatea românească este capabilă de o schimbare în bine. Nu pot fi de acord cu cei care nu mai dau nicio şansă societăţii româneşti şi, ca semn concret al poziţiei lor, preferă să trăiască departe de locurile în care s-au născut. Chiar dacă pot înţelege o astfel de atitudine, nu voi fi niciodată de acord cu ea. Implementarea principiilor credinţei creştine la fundamentul societăţii româneşti constituie o soluţie concretă pentru însănătoşirea ei morală.

în acest sens, consider că primul obiectiv important este implicarea cât mai activă  a Bisericii în viaţa socială şi culturală a României. Scriind această frază, îmi dau seama că sunt foarte mulţi cititori care, după ce o vor citi, vor avea un sentiment de repulsie şi vor privi cu multă suspiciune această idee. Trebuie să recunoaştem că există o foarte mare reţinere din partea multor oameni atunci când vine vorba de implicarea Bisericii în alte domenii decât cele care-i aparţin. Nu este cazul să facem aici o întreagă istorie a acestei atitudini, dar ceea ce se poate afirma este că, pe bună dreptate, nu întotdeauna Biserica a ştiut să intervină, în anumite momente critice pentru societatea românească, cu soluţii clare şi concrete. într-o societate atât de schimbătoare cum este cea actuală, Biserica (şi aici mă refer atât la Biserica Ortodoxă, cât şi la cea Greco-Catolică) nu ar trebui să se închidă în sfera spiritualităţii proprii, ci, dintr-un spirit evanghelic de slujire autentică, să-şi ofere ajutorul tuturor acelora care sunt cuprinşi de neîncredere sau celor ajunşi în pragul sărăciei. Prin birouri de consiliere conduse de oameni competenţi, prin asociaţii de caritate susţinute de oameni convinşi de misiunea lor, Biserica poate şi trebuie să fie prezentă în mijlocul credincioşilor ei, fără a urmări niciun alt scop decât ajutorarea celor aflaţi în multe feluri de nevoi.

Un alt element important este formarea religioasă a tinerilor. Dacă dorim să avem cu adevărat o societate capabilă să adopte şi să respecte principii morale, trebuie să existe o serioasă formare religioasă a generaţiilor tinere. Pe lângă orele de religie care se desfăşoară în şcoli, este necesară şi o catehizare a tinerilor în parohii. Nu este suficientă doar o acumulare de cunoştinţe religioase la nivel teoretic, ci aceasta trebuie să fie completată şi de conştiinţa apartenenţei la o comunitate de credincioşi, împreună cu care se trăiesc şi se celebrează marile evenimente ale credinţei creştine.

Există încă un aspect care trebuie subliniat şi care se înscrie în aceeaşi logică a însănătoşirii morale a societăţii româneşti: asumarea conştientă şi rezonată a identităţii creştine de către persoanele adulte. Un prim pas înspre o asumare matură a credinţei în Dumnezeu îl reprezintă ieşirea dintr-o mentalitate tradiţionalistă conform căreia te duci la biserică duminica doar pentru a fi văzut sau pentru a mai schimba câteva vorbe cu un prieten pe trotuarul din faţa bisericii în timp ce preotul celebrează Sfânta Liturghie. A fi un credincios creştin practicant înseamnă a încerca să trăieşti cu sinceritate conform poruncilor lui Dumnezeu, iar Sfânta Liturghie şi toate celelalte Sacramente sunt momente importante de aprofundare a credinţei şi de apropiere de Dumnezeu. Un astfel de credincios va şti, cu siguranţă, că mântuirea lui nu depinde de numărul de lumânări aprinse şi nici de suportarea îmbulzelii dintr-o anumită piaţă unde sunt expuse moaştele nu ştiu cărui sfânt. 

în încheiere, nu am găsit un alt cuvânt mai potrivit pentru situaţia atât de zbuciumată în care se află clasa politică românească, precum şi întreaga societate, decât această rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care o rosteşte preotul în taină: “încă-Ţi aducem această jertfă spirituală pentru toată lumea... pentru conducătorii pe care i-ai îndreptăţit să stăpânească pe pământ şi pentru toată oastea. Dă-le, Doamne, paşnică domnie, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă liniştită şi fără tulburare să petrecem, întru toată frica lui Dumnezeu şi cuviinţa!”.