Aceasta se vrea participantă la viaţa noastră, vie, primită, crezută, lăsată să pătrundă. Altminteri, trece cum a sosit, lăsându-ne intacţi şi nederanjaţi... Aşadar, vom căuta să ne găsim locul în această prăznuire şi să-I permitem Domnului să sufle şi să coboare şi asupra noastră Spiritul Său cel Sfânt.
Încercând o evaluare improprie din punct de vedere liturgic şi spiritual, una cantitativă sau matematică, putem constata că, după ce am avut la dispoziţie 40 de zile spre a-L însoţi pe Mântuitorul pe drumul de Pătimire şi de moarte spre Înviere, ca risipă (cf. Mt 26,8) din iubire pentru noi, 40 de zile de identificare cu "Servul suferind" (cfr. Is 52), ni s-a oferit apoi un timp mai lung - 50 de zile - spre a ne putea uni de această dată trăirea cu Hristos cel Înviat. Ne vine mai greu, se pare, să trăim ca înviaţi, cere mai mult timp de obişnuire cu Viaţa decât cu Moartea... Iată-ne acum ajunşi "la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi... la împlinirea făgăduinţei date de Hristos, căci Hristos a zis: «când mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor şi nu vă voi lăsa sărmani»" (Io 16, 7.14.16.18) [Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica Cincizecimii sau a Coborârii Sfântului Spirit].
Liturghia sărbătorii, prin lecturile ei, ne prezintă în mod diferit şi bogat sărbătoarea Coborârii Spiritului Sfânt: Evanghelia după Ioan, de la Utrenie (Io 20,19-23), contemplă într-un cadru unic, unitar, momentul apariţiei lui Hristos înviat, în prima zi a săptămânii, cu suflarea peste ucenici a Spiritului Sfânt; Evanghelia Liturghiei (Io 7,37-53;8,12) nu vorbeşte în mod explicit despre momentul coborârii Spiritului Sfânt asupra Apostolilor, dar foloseşte o imagine grăitoare pentru efectele acestei coborâri, ale acestei prezenţe: "Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Spiritul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Spiritul, pentru că Isus încă nu fusese preamărit"; în Apostol, în schimb, din Faptele Apostolilor, momentul coincide cu ziua Cincizecimii ebraice (solemnitate celebrată la 50 de zile de la Paşti) şi care amintea ziua Alianţei de pe Muntele Sinai, naşterea poporului Israel şi ziua solemnă în care a primit tablele Legii; era sărbătoarea Alianţei dintre Dumnezeu şi poporul ales (Ieş 19,3-8a.16-20b) şi a devenit, mai apoi, comemorarea tuturor alianţelor de la Noe la Sinai. Este, consider, un privilegiu că ne putem bucura de o privire îmbogăţită prin lecturile diferite, spre a putea contempla mai cu rod misterul Sărbătorii. Nu este, aşadar, o zi oarecare şi, cu atât mai puţin, o zi la întâmplare. Momentul în care "erau toţi împreună în acelaşi loc", când, "din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei", cu elemente identitare ale unei teofanii (la fel ca pe muntele Sinai), este semn temeinic al unui nou legământ, al unei noi Alianţe în Spiritul Sfânt, ce se fac ecou cuvintelor profetice ale lui Ezechiel: "Vă voi da o inimă nouă, voi lua de la voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne, voi pune Spiritul meu în voi" (Ez 36,26-27).
Isus Hristos a voit ca exact în aceeaşi zi a Cincizecimii să se nască noul popor al lui Dumnezeu, Biserica Sa. Şi acum, ca întru început, sunt prezente caracteristicile unei noi creaţii, pentru că Isus suflă asupra ucenicilor, asemeni lui Dumnezeu Tatăl care a suflat asupra corpului neînsufleţit al lui Adam, dându-i astfel viaţa. O Viaţă, de această dată, celor care, ferecaţi în trupuri de frică şi ascundere, lipsiţi de viaţa cu Învăţătorul, sunt chemaţi să devină martori curajoşi şi bucuroşi ai Învierii Domnului, vestitori şi trăitori după legea nouă a Iubirii, purtaţi de Suflul de Viaţă primit: ei sunt germenii noului popor, născut din Sângele şi Spiritul cu care Dumnezeu confirmă şi se face chezaş noii şi veşnicei alianţe.
Pornind de la acest moment al coborârii Spiritului Sfânt, fie că-l privim prin fereastra camerei cu ucenicii ferecaţi, fie prin cea de la Ierusalim din Fapte, putem (re)cunoaşte deja amprenta lucrării Dătătorului de viaţă, ca să nu mai fim şi noi ca cei întâlniţi de Sf. Pavel la Efes şi care, întrebaţi dacă primiseră Spiritul Sfânt când au ajuns la credinţă, au răspuns: "Nici măcar nu am auzit să fie un Spirit Sfânt" (Fapte 19,1s.). Căci riscul nostru, chiar fiind născuţi din Spirit, chiar şi azi, cu atâta Viaţă adunată de Biserică, este să nu prea ştim să-L (re)cunoaştem pe Spiritul Sfânt la "lucru", să zicem că am auzit despre El, dar atât...
Dacă la Apostolii terorizaţi, nehotărâţi şi descumpăniţi, Spiritul Sfânt a avut ce să transforme, nu ne putem plânge că materia primă ne-ar lipsi şi nouă. Primind Spiritul lui Isus, în acelaşi timp Apostolii au primit şi responsabilitatea de a continua lucrarea lui Hristos. Este o adevărată consacrare, care îi face instrumente în mâna lui Dumnezeu, de colaboratori la noua creaţie. Dar, lucru bogat în semnificaţie, aceasta are la bază un act de renaştere spirituală: "Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate". Aşadar, Spiritul este, în interiorul Bisericii, ca un principiu-început de iertare, de bucurie, de Viaţă nouă.
Respiraţia, suflul, bine ştim, înseamnă viaţă. Este emblematic, în acest sens, ritul de insuflare celebrat în Antichitate între copţi, creştinii din Egipt, şi inspirat de sărbătoarea Cincizecimii: patriarhul din Alexandria sufla într-un fel de burduf respiraţia sa "consacratoare", închidea apoi burduful şi îl expedia de-a lungul Nilului până în Etiopia, unde avea să fie "respirat" de către cel ce trebuia să devină capul Bisericii etiopiene. Pentru că Spiritul este forţa însufleţitoare şi sfinţitoare pe care Hristos o dă neîncetat Bisericii Sale, este principiul omului nou, care, necontenit, pe parcursul acestei vieţi, este replăsmuit cu ţărâna propriului trecut în Viaţa nouă, cu germen de veşnicie.
Fără intenţia de a fi reductivi ori lipsiţi de respect, am putea vedea Rusaliile şi ca o reparare, o sanatio, o remodelare a unui moment ieşit "deformat" din uzul greşit al darului libertăţii încredinţat oamenilor. O îndreptare a unui moment precedent din istoria omenirii: Babelul. Acolo, Dumnezeu a încurcat limba păcătoasă a mândriei. Rusaliile, coborârea Spiritului Sfânt, sunt anti-Babelul; răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, oamenii au sfârşit prin a nu se mai înţelege nici măcar între ei (cât de acut actual este acest adevăr şi azi!). Azi - la Rusalii - disonanţa este corectată; popoarele - spune Sf. Irineu - formează un cor minunat pentru a celebra în diferitele limbi laudele lui Dumnezeu, în timp ce Spiritul reconduce la unitate triburile risipite şi oferă Tatălui primele roade din toate popoarele [Adv. Haer. III, 17, 2]. Dacă la Babel toţi vorbeau aceeaşi limbă, dar, la un moment dat, nimeni nu-l mai înţelegea pe celălalt, născându-se confuzia limbilor, la Rusalii, fiecare vorbeşte limba proprie şi diferită de a altora, şi totuşi, toţi înţeleg. Care să fie explicaţia? Ajunge să observăm despre ce vorbesc constructorii Babelului şi despre ce anume Apostolii la Rusalii. Cei dintâi îşi spun: "Veniţi să construim un oraş şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume ca să nu ne risipim pe toată faţa pământului" (Gen. 11,4), animaţi fiind de orgoliu şi de dorinţa de putere, de a-şi face un nume, o proprie glorie. La Rusalii, în schimb, Apostolii proclamă "marile opere ale lui Dumnezeu", dând glorie lui Dumnezeu. Nu se gândesc să-şi facă un nume, ci să I-l "facă" lui Dumnezeu, să I-l înalţe în şi prin propria lor viaţă (sfinţească-se numele Tău), caută "afirmarea" lui Dumnezeu. Dorinţa de putere şi de a fi centrul atenţiei la cei de la Babel, este vindecată şi purificată prin voinţa de servire, de recunoştinţă, dând astfel prilej legii noi, a Iubirii, să tămăduiască legea iubirii de sine, a egoismului.
De fapt, când spune textul din Fapte că "toţi au fost plini de Spiritul Sfânt", la ce se referă acest plin şi ce vor fi simţit în acel moment Apostolii? Au făcut o experienţă copleşitoare a iubirii lui Dumnezeu, s-au simţit inundaţi de iubire, ceva înrudit cu ce a perceput Petru pe Tabor, când a reuşit doar să îngaime: "Bine ne este nouă să fim aici" (cf. Mt 17,4). Şi confirmă şi asigură acest adevăr şi Sf. Pavel când spune că: "iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Spiritul Sfânt ce ne-a fost dat" (Rom 5,5). Aşadar, un prim şi nelipsit efect pe care îl produce Spiritul Sfânt atunci când coboară asupra unei persoane este de a o face să se simtă iubită de Dumnezeu, cu o iubire nesfârşită. Numai o asemenea iubire poate transforma şi topi frica şi neputinţa, dintr-o dată, la fel precum cu Apostolii.
Un fenomen straniu astăzi: cu cât creşte mai mult comunicarea, cu cât se perfecţionează şi se înmulţesc mijloacele care să o favorizeze, cu atât mai mult se experimentează incomunicabilitatea, închiderea... Am văzut de curând, undeva, o caricatură în care, într-o familie, toţi membrii ei erau în concurenţă la viteza şi abilitatea utilizării aparaturilor de ultim răcnet, pentru comunicarea la distanţă, dar total izolaţi, întrerupţi şi handicapaţi în comunicarea de aproape. Spiritul Sfânt introduce în comunicarea umană modul şi legea comunicării divine, care Se goleşte şi se umple neîncetat de Celălalt, principiul autentic al iubirii. (Spiritul Sfânt, printre multele sale "sarcini" şi "înzestrări", o are şi pe aceea de a fi alături de cei izolaţi, în incomunicabilitate, singuri: Mângâietorul sau Consolatorul, cel ce consolează, are în etimologia latină şi această valenţă - de a oferi confort, mângâiere celui singur, în solitudine).
Minunea din ziua de Rusalii continuă şi azi. "Dacă cineva - scria un autor antic - îţi va spune: Dacă ai primit Spiritul Sfânt, pentru ce motiv nu vorbeşti în toate limbile?, trebuie să răspunzi: Ba vorbesc în toate limbile, fac parte din acel trup al lui Hristos, care este Biserica, ce vorbeşte toate limbile [Autor din sec. VI, în PL 65, 743s].
Dar nimic nu e ireversibil şi definitiv câtă vreme suntem în această viaţă; ireversibilă e numai promisiunea lui Dumnezeu, în timp ce libertatea omului nu face decât să şchiopăteze. Antica ispită a Babelului e mereu la pândă, apare de fiecare dată când se iţeşte orgoliul ("Să facem ceva care să ajungă până la cer", adică să-L înlocuiască şi să-L facă inutil pe Dumnezeu).
La fel cum toate darurile primite nu sunt datorate meritelor noastre, tot aşa, şi însuşi Dătătorul Darurilor, Spiritul Sfânt, a fost revărsat peste noi, nu pentru merite, nici numai pentru a consolida o situaţie, ci pentru o misiune, pentru a fi dat mai departe şi pentru a ne transforma în purtători, pneumatofori, purtători ai Spiritului.
La teatru, pe scenă, există un personaj care sugerează, care şopteşte, aminteşte cuvintele atunci când actorii au un lapsus. În noi, începând de la Rusalii, există Cineva care ne sugerează, ne aminteşte, ne inspiră cuvintele şi gesturile iertării: Spiritul Sfânt, căci prea adesea uităm, uităm ce am primit şi cum am primit, darul iubirii şi iertării şi nemeritat, gratis, spre a-l da mai departe neciuntit, neîmpuţinat... Taina iubirii lui Dumnezeu e una a unirii, dar şi a distingerii, ne uneşte în mozaicul armonios al Iubirii divine, unde fiecare îşi are rolul, importanţa şi chemarea unică.
Pr. Cristian LANGA
