Bună ziua. Păi, ce să zic?
Anul ăsta n-ajung la TIFF. Am auzit că-i bine acolo. Am auzit că-s postere cu noi, haiducii, peste tot. Am făcut şi două clipuri pentru TIFF-ul de anul acesta.
Anul trecut toată lumea încerca să afle cine-i Nosferatu’, anul ăsta cred că suntem mai uşor de recunoscut în chip de haiduci. Sunt şi-n câteva filme selecţionate care vor rula pe-acolo. Unii spun că sunt în prea multe. în fine, aş vrea ca anul viitor să am cel puţin la fel de multe apariţii la TIFF.
Of, aş putea spune că m-am pregătit anul ăsta pentru Cluj, mi-am făcut bagajele, dar n-am apucat să plec...
mi-am trimis bagajele înainte. Deci, de fapt, sunt la Cluj, da, eu sunt la Cluj. Hm, ce vreme frumoasă p-acolo!
Altfel, vă spun eu, sunt mai interesant rulând sau rulat pe pereţi decât în carne şi oase.
Am jucat în 4 filme: TIFF-ul de acum trei ani, “Poştaşul sună întotdeauna de două ori”, regia Radu Muntean, cu Tania Popa, anul trecut “Nosferatu’”, regia Radu Muntean, anul ăsta cu Mimi Brănescu în “Reconstituire”, regia Radu Muntean, şi mai e un filmuleţ al lui Adi Sitaru. Nu cred că e vorba de o “persiflare” a unor filme de referinţă din cinematografia internaţională. E mai degrabă o fină autoironie a tipului românesc, care zice “îi avem şi noi pe-ai noştri” sau “ai
noştri sunt mai cu moţ”... Şi, atâta timp cât poţi să râzi de tine însuţi înseamnă că n-ai pierdut simţul măsurii, că eşti cu picioarele pe pământ şi că eşti suficient de inteligent să-ţi dai seama că nu eşti singur în lume... Şi asta mi se pare cel mai important într-un festival, să descoperi că mai sunt şi alţii, că sunt foarte mulţi creatori în jurul tău, fiecare cu universul său. Iar acesta mi se pare un mesaj foarte important al TIFF-ului...
