Am putea crede cã acest sfânt se bucurã de o aleasã cinstire doar în Biserica Catolicã, în al cãrei calendar este pomenit. La o analizã mai atentã, se poate vedea limpede cã cinstirea acordatã Sfântului Anton depãşeşte cu mult graniţele Bisericii Catolice. Cãrui fapt se datoreazã aceasta? – iatã întrebarea la care cred cã meritã sã gãsim un rãspuns în aceste rânduri.
Despre viaţa Sfântului Anton trebuie sã reţinem câteva coordonate. S-a nãscut în anul 1195, la Lisabona, într-o familie nobiliarã. Tatãl sãu, Martin de Bouillon, deţinea mai multe funcţii administrative importante, dar era şi un foarte bun creştin. Mama sa, Maria Tereza Treveira, provenea, şi ea, dintr-o familie nobiliarã, dar era înnobilatã mai ales cu virtuţi. La Botez a primit numele de Ferdinand, pe care mai apoi, odatã cu intrarea sa în Ordinul Franciscanilor, l-a schimbat în acela de Anton. Tânãrului Ferdinand îi plãcea rugãciunea şi petrecea lungi ore de meditaţie în Casa Domnului.
La vârsta de 15 ani intrã în mãnãstirea Ordinului Augustinian din apropierea oraşului Lisabona, pentru ca, nu dupã multã vreme, sã se retragã într-o şi mai mare singurãtate, în mãnãstirea Coimbra. în anul 1219 primeşte darul preoţiei, iar întâmplãrile minunate se ţin de acum lanţ în viaţa tânãrului preot Ferdinand. “A însãnãtoşit un cãlugãr grav bolnav, învelindu-l în haina sa. într-o dimineaţã, aude clopotul ce vestea timpul cel mai însemnat al Liturghiei. Dorinţa i se aprinde sã se închine şi el Sfintei Euharistii, şi zidurile casei se dau în lãturi, iar el poate astfel sã se închine ca şi cum ar fi fost acolo de faţã” [Sfântul Anton de Padova – fãcãtorul de minuni, Ed. Viaţa Creştinã, Cluj-Napoca, 1999, p. 11].
în anul 1220 se aduc cu mare cinste în Coimbra moaştele celor dintâi martiri din Ordinul Franciscan. Ferdinand ia parte la sãrbãtoare şi, cuprins de dorul muceniciei, trece la franciscani pentru ca sã poatã pleca în misiuni şi sã-şi dãruiascã viaţa pentru credinţã. Avea atunci 25 de ani. într-una din zile, predicatorul ales pentru celebrare nu mai apãruse, fapt pentru care fraţii l-au îndemnat pe Anton sã predice. I-a impresionat atât de tare încât, de atunci, a primit însãrcinare din partea superiorilor de a propovãdui Cuvântul Domnului în diferite pãrţi ale continentului, ajungând chiar sã predea teologie în Italia şi Franţa.
Era un orator de excepţie şi atrãgea mulţimi mari de oameni oriunde mergea, dar ceea ce l-a fãcut mai cunoscut au fost minunile extraordinare pe care le sãvârşea. Una dintre aceste minuni, dacã se poate numi astfel, este legatã de un dar cu totul deosebit pe care i l-a oferit Dumnezeu. Pe când se afla într-un orãşel de lângã Padova, în casa contelui acelei regiuni, veghind noaptea în rugãciune, Pruncul Isus i se aratã într-o mare strãlucire şi se lasã luat în braţe şi dezmierdat de Anton, care, foarte fericit, îşi deschide inima pentru a-I spune toatã dragostea sa. Contele vãzu şi auzi totul şi povesti şi altora aceastã minune. Aşa se face cã Sfântul Anton apare pe icoane cu Pruncul Isus în braţe. Trece din aceastã lume la casa Tatãlui ceresc, pe care l-a slujit cu toatã fiinţa sa, în anul 1231.
Existã o listã întreagã cu minuni, care de care mai impresionante. Spre exemplu, minunea sãvârşitã în oraşul Florenţa, unde, spre a dovedi cât este de urât viciul zgârceniei, Sfântul Anton afirma cã zgârciţii îşi ţin inima în lada cu bani. Si, pentru cã tocmai atunci murise unul dintre aceştia, s-a cãutat şi s-a gãsit, într-adevãr, inima lui plinã de sânge în cufãrul cu bani.
Pentru creştinul zilelor noastre, aceste minuni pot pãrea simple invenţii ale unei minţi prea înfierbântate, sau fapte ce ţin mai degrabã de domeniul mitului decât de realitate. Cu alte cuvinte, sunt foarte greu de acceptat, în mod raţional, astfel de fapte extraordinare, cum, de altfel, se întâmplã în toate cazurile în care se vorbeşte despre o minune. în cazul Sfântului Anton, tot acest refuz nu ţine. Motivul este unul simplu: minunile nu înceteazã sã aparã în vieţile celor care îşi încredinţeazã necazurile şi suferinţele vieţii acestui mare sfânt.
Sunt foarte multe persoane care pot mãrturisi fapte cu totul miraculoase pe care le-au trãit în urma unor rugãciuni şi novene în cinstea Sfântului Anton: sume importante de bani regãsite, dupã ce fuseserã furate; familii refãcute dupã lungi perioade de tensiune; deschidere sufleteascã spre Dumnezeu şi spre ceilalţi, mai ales spre cei sãraci, din partea unor oameni care se lãudau cu necredinţa lor, şi lista ar putea continua... Şi toate acestea nu sunt întâmplãri de acum mai bine de 800 de ani, ci ele se întâmplã în zilele noastre. De aici vine cinstirea cu totul deosebitã din partea creştinilor pentru Sfântul Anton. A fost, este şi, cu siguranţã, va continua sã fie un sfânt foarte “eficient”. Cei care se roagã lui Dumnezeu, prin mijlocirea sa, au numai de câştigat.
Spuneam cã aceastã cinstire deosebitã vine din partea tuturor creştinilor. Spre Sfântul Anton aleargã romano-catolici, greco-catolici, ortodocşi, protestanţi..., toţi cei ajunşi în situaţii dificile ale existenţelor lor. Pe toţi aceştia, Sfântul Anton, “Sfântul minunilor”, îi uneşte în revãrsarea darurilor pe care le obţine, în numele lor, de la Dumnezeu. Scriind aceste din urmã rânduri, m-am bucurat şi de lumina unei alte idei: poate cã ar fi cazul ca, dupã exemplul simplilor creştini, şi preoţii, pastorii, episcopii, mitropoliţii şi chiar patriarhii, atunci când vãd doar piedici pe calea ecumenismului, sã recurgã la mijlocirile Sfântului Anton, care-i ajutã întotdeauna pe cei ce-L cautã cu sinceritate pe Dumnezeu. Aşa sã fie!
(Pr. Daniel AVRAM)
